Mar 11 2011

Ultima intimplare cu Lacomel

Dar povestea cu baiatul,
Lacomel, nesaturatul,
o stiti?
Eh, el a visat odata
Ca ploua cu limonada
Si-a mai zis ca nu se misca
Pina nu ninge cu frisca.
Mai spunea ca stie si aritmetica.

Adunase pietricele
Si se tot uita la ele,
Ca, de cind le numarase,
Ramasesera tot sase.
El credea ca peste noapte
Sase pietre se fac sapte.


Mar 11 2011

Intimplari cu Lacomel

Lacomel e un pungas
De piftii și papanași.
S-a gândit o zi si-o noapte
Cum să facă rost de lapte.
Laptele e pus la ger
Tocmai într-un frigider.

Intilnindu-se c-o vacă,
A-ntrebat -o cum să facă.
Vaca spre pasune- mina,
Ca acolo, zice dinsa,
Curge lapte, creste brânza.

Da-n pasune, cum sa zic,
Nici tu lapte, nici nimic,
A tot stat cu cana-n mâna
Ca sa-i dea vaca smintina.

De necaz si de poftit
Lacomel s-a-mbolnavit.
Nici tu lapte, nici nimic,
Din grasun si din voinic,
A ramas o slabatura,
Numai ochi, urechi si gura.

Burta lui, ca pepenasul,
Se scobise ca farasul.


Jan 15 2011

Fricosul, de Constanța Buzea

Ora de actorie, la grupa de patru ani
Pentru toți copiii care plâng, zbiară, râd, sug, se întristează și învață să își sufle nasul.
Gesturile  acesteale sunt familiare, drept care vor fi o ocazie perfectă pentru a-i face să memoreze poezia râzând; apoi, vor conștientiza gesturile specifice vârstei lor și, nu în cele din urmă, vor hotărî  singuri dacă le vor mai face sau nu.

Fricosul

(Arătând cu degetul spre celălalt copil) E fricos fratele tău?

(aprobând și dezprobând cu mâna) E fricos, dar nu e rău!

(țuguierea buzelor ca în timpul suptului de sân sau de biberon) El e ca un papă-lapte,

(smiorcăială ușoară) Plânge când se face noapte,

(zbierat în gura mare) Plânge când bunica pleacă,

Nu-i mai arde nici de joacă.

(lasă colțurile gurii în jos) Face o guriță tristă,

(se ține de nas și scoate sunetul acela caraghios plesnind limba între buze) Suflă nasul în batistă.


Jan 15 2011

Șoricelul musafir, de Constanța Buzea

Ora de actorie, la grupa de patru ani.
Le e dor de mami și tati.  Îi motivezi să rămână cu drag la cursul de teatru , învățându-i ceva nou despre familie, un lucru pe care să îl arate acasă.
Un text despre universul lor le deschide perspective pline de haz și voie bună.
Subiectul poeziei noastre fiind șoricelul  (pe care cel mai adesea îl cunosc sub formă de jucărie), dar calitatea lui fiind cea de musafir, avem o ocazie bună de a-i întreba ce înseamnă să fii și să primești musafiri, cum te comporți în ambele cazuri. Vor da multe răspunsuri, căci multe sunt câte au văzut ochișorii lor de patru ani.
 În consecință, e limpede că au înțeles situația din text și că vor fi expresivi fără să le ceri tu să imite tonalități muzicale în interpretare. Vor imita, în schimb, gesturile și le vor executa cu tragere de inimă, tocmai pentru că înțeleg situația scenică din text.
Mai e un detaliu, și anume explicarea cuvintelor necunoscute. Descriu două cazuri: ce înseamnă nimicul, din versul Cu boticul cât nimicul? Am măsurat împreună vârful nasului unei păpușe șoricel, pe urmă vârful năsucului fiecăruia dintre noi (acoperindu-ne restul feței pentru a putea observa mai bine zona de interes) și am ajuns împreună la concluzia că era atât de mic, încât am putut să îl denumim nimic.
Nu știu de ce, dar  demonstrația nimicului a fost o mare ocazie de distracție.
Apoi, am întâlnit o expresie nouă: gură-spartă. Ce vrea să spună că s-a spart gura? Liniște. Nimeni nu are nici o idee. Pe unde ies cuvintele când le rostim? Prin gură, desigur. Dar dacă s-ar sparge gura care de felul ei scoate câte un cuvințel dintre buze, oare nu ar năvăli afară toate cuvintele deodată? Și dăm un exemplu de rostogolire a cuvintelor cu viteză, unul după altul. Toți copiii cad pe jos de râs. Le place când se sparge gura. Când ajung în timpul recitării la expresia gură-spartă își iau o pauză de râs, după care continuă cu versurile următoare.
Ora de actorie s-a terminat.
Un copil iese  de la Casa cu Teatru  ținându-se de mâna tatălui și strigând în gura mare: Tati, am învățat-o multe lucruri astăzi pe Vasi!
Șoricelul musafir, de Constanța Buzea

 Într-o seară, la bunici,

Când erau copiii mici,

A venit la chilipir

Șoricelul musafir.

Continue reading


Sep 28 2010

Providenta e aici!

Acesta e titlul spectacolului nostru de teatru pe care îl joacă grupa mare pregătitoare  pe 5 octombrie, cu ocazia  hramului sfântului Luigi Scrosoppi, fondatorul congregației Surorile Providenței. Revin cu fotografii, după eveniment.

Mai jos, am tradus povestea pentru copii cu viața și activitatea sfântului Luigi. Cartea se numește A rivederci in paradiso – La storia din san Luigi Scrosoppi, testo din Ivo Valoppi/ilustrazioni di Emanuelle Bertossi
Premiu pentru lectură, un mic desen animat :)

 

Era într-o dimineață, la 7.30. Se întâmpla în Italia, la Udine.

Tatăl Dominic păzea ușa atent ca o santinelă.

Deodată, mama Antonia și-a dat seama că a venit ceasul.

S-a auzit un strigăt puternic. Atunci, tatăl Dominic a strigat și mai tare: A venit! A venit!

Se va numi Luigi, a spus el fericit și a înălțat copilul în aer.

Luigi era un copilaș, ca toți aceia care apar în poveștile miraculoase pe care ni le citesc părinții și doamnele educatoare.

 

 

Luigi creștea și mama Antonia îl purta cu ea peste tot când merge să îi viziteze pe săraci.

Văzându-i pe copiii săracilor ori bolnavilor, Luigi o întreba deseori pe mama Antonia: De ce plâng? Dându-le câte un pahar de apă ori hrănindu-i cu propriile lui mânuțe, Luigi privea cu ochi mari fiecare lucru pe care îl întâlnea în cale. Și astfel, ușor ușor, copiii aceia săraci intrau în inima tânără a lui Luigi.

Luigi creștea. S-a hotărât să fie preot ca și fratele său mai mare, Carlo, care deschisese o căsuță pentru a găzdui un grup de fetițe orfane.  În felul acesta, și-a unit forțele cu ale fratelui său pentru a-l ajuta.

Repede și-a dat seama că în căsuța pe care o deschisese Carlo lipsea totul, până și pâinea. Atunci, suflecându-și mânecile a ieșit să ceară milă și ajutor de la cetățeni.

Mergea din casă în casă, călare pe un măgar. Într-o zi, un om chiar i-a dat o palmă și i-a zis: Tai-o de aici, părinte și lasă-ne în pace! Mulțumesc, asta e pentru mine, a zis părintele Luigi așezându-se în genunchi în fața omului: Acum pentru numele lui Dumnezeu, dați-mi ceva pentru copilașii mei care mor de foame! Omul, neașteptându-se

La o așa reacție,  l-a copleșit cu mâncare și cu prietenie.

Când a ajuns seara acasă, masa s-a umplut de mâncare, de bunătăți. Și, în timp ce rupea pâne pentru toată lumea, a spus încet: Aceasta se va numi căsuța providenței!….

În fiecare zi mame disperate de sărăcie băteau la poarta căsuței: Părinte Luigi, ia-mi tu copilul, căci  e pe cale să moară. Sunt trei zile de când n-a mâncat nimic!

Părintele Luigi se gândea: Nu ajunge o coajă de nucă pentru atâția copii! Ne-ar trebui o navă!

Fratele lui, Carol, l-a privit în ochi fără să răspundă, dar se gândea: Sunt sigur că în momentul ăsta Luigi îi cere lui Dumnezeu o casă mai mare decât inima lui!

Erau zile de o sărăcie cumplită, iar părintele Luigi încerca în toate modurile să nu lipsească nimic din ce ar fi avut nevoie fetițele orfane.

Într-o dimineață, niște tinere au intrat în căsuță pentru a-l ajuta pe părintele Luigi:

Părinte, ia bijuteriile noastre. Te vor ajuta să cumperi mânare pentru fetițe. Tinerele acelea, ajuse acolo ca o boare de vânt, au lăsat în mâinile părintelui Luigi și viețile lor, căci au rămas cu el, în icuța căsuță, pentru totdeauna.

Cădeau gloanțele ca grindina. Lumea fugea și se ascundea. Părintele Luigi  le aduna pe fetițele de odinioară în mica biserică.  Acum erau surori. Toți ochișorii aceia de odinioară acum  îl fixau înspăimântați. Nu vă temeți! Dumnezeu vă binecuvântează. Mergeți să vindecați răniții! La revedere, în Paradis! Mergeți în grupuri și vindecați-i chiar pe dușmani, căci nici un om care suferă nu e străin.

Odată terminat războiul, toate surorile s-au întors în micuța căsuță ca în cuibul lor. PUțin timp însă după aceea, la ușă a bătut holera, boală care ucidea familii întregi lăsând în stradă copiii singuri  ca pe niște păsărele zgribulite. Părintele Luigi mergea în căutarea lor pentru a-i ocroti apoi în căsuța providenței.

Într-o astfel de zi, s-a întors acasă cu ceva sub mantie. Le-a spus copiilor care erau deja acolo: Ia ghiciți ce am dedesubt!  Fetițele, curioase, au încercat să ghicească: Un dar de la Dumnezeu! Și deodată, spre surpriza tuturor, a dezvelit de sub mantie pe micuța abia găsită:  Spălați-o și îmbrăcați-o! Astea sunt bucuriile mele! Aveți grijă de ele! Dar nu mai erau paturi și, în seara aceea, fetița dormi în coșul de rufe. Se putea spune în felul acesta, că avea și ea o căsuță.

Într-o zi, pe la prânz, o soră care îngrijea, ca toate celelalte de copii, veni într-un suflet la părintele Luigi: Părinte, ce ne facem? Cămara e goală! Trimite pe cineva să cumpere făină, că altfel n-avem ce mânca!

Pune apă în oală, aprinde focul, eu n-am nici un ban, dar cineva s-o gândi astăzi la noi! A zis părintele Luigi înainte de a se pune în genunchi și de a începe rugăciunea.

Sora plecă  în bucătărie, dar se întoarse după un timp și mai speriată:  Părinte, copiii sunt deja la masă  și făina încă n-a venit!

Va veni, sunt sigur de asta, spuse părintele. Sora se întoarse în bucătărie și după un timp, veni pentru a treia oară, plângând de-a dreptul, la părinte: Ce ne facem? Făina nu…

În mmentul acela se auziră bătăi în poartă. Sora deschise și un om, un cetățean din oraș îi puse în brațe un sac de făină galbenă și bună. Sora, între zimbet și lacrimă mulțumi omului pe care îl trimisese cerul…

În altă zi, părintele Luigi muri și sufletul lui zbură la cer. Luna, în timp ce număra stelele, se încurcă deodată la numărătoare și zise: Eu cred că am îmbătrânit! Am numărat cu una mai mult în noaptea asta… O steluță spuse dintr- o dată: Ah, uite ceva mai mic decât mine! Oare unde s-o fi ducând? Întrebă steaua polară. Him!…pare să fie un licurici… spuseră ambele stele micțorându-și ochii pentru a vedea mai bine. După ce a călătorit zile și zile, micuța lumină intră în camera lui Andrei, în visele lui. Copilul era foarte bolnav, aproape să moară. Lumina a intrat în inima lui și l-a readus la viață.

În timp ce luna căuta din nou să găsească printre stele micuța lumină,în mare, prin valuri, o bărcuță făcută din coajă de nucă mergea pe un drum necunoscut de nimeni. Micuța navă, plină de copii, era condusă de o luminiță misterioasă. Deodată, pe neașteptate, mica lumină îi spuse lui Dumnezeu:  Ia ghici ce am ascuns aici, dedesubt? Dumnezeu știa ce, dar n-a zis nimic. Sunt bucuriile mele! Ai grijă de ele, Doamne! Din bărcuță se auzi un susur purtat de vânt, și, pentru o clipă, valurile sărutară micuța casă.