Oct 23 2009

Dupa stressul primei conferinte, inaintea lansarii de carte!

Un fragment neconventional sareaza pe cinste o situatie conventionala… Pe 13 noiembrie  2009, sunt invitata la Universitatea “Al. I. Cuza” sa vorbesc despre  o poetica  a teatrului ionescian. Greu de crezut ca o sa fiu academica. Si cine s-ar da in vint dupa asta?! Ionesco despre care vorbesc, sigur nu!


Oct 13 2009

O vizită imposibilă

 

            Când vrei să te întâlneşti cu cineva, fie îţi anunţi intenţia de merge în vizită, fie ai norocul de a fi invitat. Nu mă aflam în nici una din cele două situaţii. Singurul lucru pe care îl deţineam era dorinţa de a mă întâlni cu o anumită persoană – importantă, nu spun cine – un dramaturg cunoscut căruia îi dedicasem mai bine de trei ani din viaţa mea tot cercetându-i opera şi încercând să scriu o lucrare de doctorat. Aveam motive destul de bune pentru a obţine o întâlnire: în primul rând, citisem cam tot ce se putea pe subiectul respectiv, apoi, datorită primului motiv, se ivise în mine necesitatea unei apropieri spirituale. Zis şi făcut. Aveam de depăşit un singur obstacol: dramaturgul meu deja murise.

             Pentru un timp, cât a stat pe Pământ, l-aş fi putut găsi într-un un copil speriat de moarte, umblând în derivă între două ţări, nevoit să aleagă între doi părinţi; apoi, l-aş fi putut recunoaşte într-un adolescent sclipitor uimit de propria urâţenie şi presimţindu-şi geniul; un geniu infirmat continuu de tot ce îl înconjura în ţara în care s-a format. Adolescentul devenise tânăr, unul lipsit de linişte şi chinuit de războaie. A rezistat câţiva ani încetând să mai scrie, căci ţara în care trăia el se umpluse de rinoceri, o specie monstruoasă generată de noile timpuri. Nici nu scrisese mare lucru; în nici un caz, opera. I se întâmplase totuşi ceva bun: căsătoria. Astfel, a avut curajul de a ieşi Continue reading


Oct 13 2009

Gelu Colceag- absurdul e un concept care ne inconjoara continuu

           
Dialogul ce urmează a fost purtat pe marginea unui spectacol a cărui premieră a avut loc la Teatrul de Comedie din București, în stagiunea 2005-2006. Este vorba despre

“Ce formidabilă harababură”, în regia lui Gelu Colceag, cu: Marius Florea Vizante, Eugenia Mirea, Delia Seceleanu, Gabriela Popescu, Raluca Rusu, Valentin Teodosiu, Eugen Racoţi, Sandu Pop, Mihaela Teleoacă, Dragoş Huluba, Florin Dobrovici, Ghe.Dănilă.

            La centenarul nașterii lui Eugène Ionesco   se pot număra și 20 de ani de libertate a dramaturgiei ionesciene în repertoriul teatrelor românești. Un timp în care, credem, s-a cristalizat o estetică teatrală ionesciană.

            Partenerul nostru de dialog,   – Rector prof. dr. univ. Gelu Colceag – are în plus și calitatea pedagogului de teatru. Acesta e un motiv în plus de a sonda  “terenul” cât mai aproape de textul dramatic, fiindcă nu e tocmai ușor nici să montezi și nici să predai un dramaturg a cărui dorință fierbinte a fost de a rămâne “inclasabil”.

 Gelu Colceag  sau…”După douăzeci de ani”

Vasilica Oncioaia: V-aţi oprit pentru a treia oară asupra acestui dramaturg. În plus, am înţeles că intenţia dumneavoastră este de a continua şirul montărilor Ionesco. Ce aduce el nou în câmpul dumneavoastră de înţelegere?

 

Gelu Colceag: E unul dintre autorii  al căror univers n-ai să-l poţi descoperi niciodată până la capăt. Explorarea mea e pe de o parte  în plan regizoral, pe de alta, în plan  pedagogic. Sunt şi profesor de arta actorului. Cu Ionesco experimentăm  într-un anumit moment zona absurdului. Cu studenţii am câteva direcţii precise: Cehov – realismul psihologic, apoi Caragiale – situaţia comică. Vorbesc şi regizoral şi pedagogic.

     De ce am spus Cehov şi Caragiale? Absurdul e un concept care Continue reading


Oct 13 2009

Jurnal de repetiţii, la 5 texte scurte de Eugène Ionesco

 

regia: Alexandru Dabija

Teatrul Odeon

premiera: 4 aprilie, 2007

 

 Repetiţie de lumini: marţi seară, 27 aprilie 07

       Dabija, făcând câţiva paşi pe scenă, înainte să vină actorii, îmi spune: „Textele  lui nu sunt  mobilizatoare. E greu să le montezi. Logica lor e folosită ca mijloace de tortură (repetiţiile, salturile, revenirile). Îi răspund: „ Păi de aceea am venit la dumneavoastră, că şi mie mi-e greu să le citesc!”

     Cu cortină sau fără: Dabija stătea  în primul rând, eu în al doilea. Nu prea aveam perspectivă, mi-era greu să înţeleg multe lucruri de pe scenă, stând atât de aproape de ea. Multe momente, deşi erau jucate în esenţă la fel, şi-au schimbat semnificaţia la premieră numai pentru că mă aşezasem în lojă.  Cu toate acestea şi când stăteam în rândul doi ştiam că nu e un loc bun, de aceea m-a surprins Dabija  când, la întrebarea „Cum începem?”, a răspuns în câteva secunde, fără să ia distanţă: „Cu cortină şi cu gong, că e prea dezolant  decorul ăsta.”

     În lumina abia făcută: Toni execută aceleaşi mişcări, totuşi scena lor devine altceva, pentru simplul motiv că actriţa joacă impactul cu lumina. Realitatea mai capătă un detaliu;  acum e semiîntuneric. O fiinţă mică, deschizând o uşă dintr-un zid alb, apoi mişcându-se de-a lungul lui,  provoacă o imagine de claritatea şi simplitatea  unui cadru de film.

     Zidul e aşezat în scenă  aproape în diagonală, are o consistenţă ce imită calcarul şi un burlan de tablă montat  pe colţul din avanscenă; continuă cu o latură mai scurtă, ce duce mai departe de arlechin. În faţa zidului, actorii se mişcă şi relaţionează numai de-a lungul lui, întocmai ca umbrele chinezeşti pe pânză.  Aceasta e trimiterea pe care chiar regizorul a verbalizat-o la un moment dat, totuşi, poate pentru că eu n-am văzut prea multe umbre chinezeşti în viaţa mea, mie zidul alb, prezenţa actorilor şi lumina care cade  difuz, dar în exclusivitate pe locul unde se petrece fiecare scenă, îmi evocă  nişte cadre de film turnate în exterior, exact la lăsarea serii. 

     Cuvântul de ordine la repetiţii: „Celibidache”.  Personal, aş traduce asta prin precizie, pasiune şi geniu. Ceea ce li se cere actorilor în mod explicit prin Continue reading


Oct 13 2009

CINCI TEXTE SCURTE- FIDELITATEA CA O CONDIŢIE CREATOARE

     Cinci texte scurte de Eugen Ionesco vor fi montate în premieră în Romania, de regizorul Alexandru Dabija, la Teatrul Odeon, şi vor avea premiera între 31 martie şi 3 aprilie. Spectacolul, care poartă numele de “Ionesco – cinci texte scurte”, are avanpremiera pe 31 martie, la Teatrul Odeon, de la ora 19.00. Cele cinci texte de Eugen Ionesco sunt “Îi cunoaşteţi”, “Salonul Auto”, “Guturaiul Oniric”, “Fata de măritat” şi “Lacuna”, şi au apărut în 2002 la Editura Humanitas în volumul “Teatru IV. Teatru scurt”.
Traducerea pentru piesa regizată de Alexandru Dabija a fost făcută de Vlad Russo şi Vlad Zografi. Scenografia piesei este semnată de Alexandru Dabija şi Laura Paraschiv, iar muzica, de Ada Milea. Din distribuţie vor face parte Dorina Lazăr, Antoaneta Zaharia, Oana Ştefănescu, Ionel Mihăilescu, Gelu Niţu, Niculae Urs şi Pavel Bartoş.

 

 Anul acesta, printre nominalizările de la premiile UNITER, la categoria Cel mai bun spectacol şi Cel mai bun regizor, putem urmări anul acesta o piesă şi o personalitate teatrală  de care ne simţim legaţi printr-o conjunctură de netăgăduit: pregătirea unei teze de doctorat pe subiectul „Alchimia absurdului în teatrul lui Eugène Ionesco” – ne referim la spectacolul Ionesco- Cinici texte scurte, în regia lui Alexandru Dabija.

             Un spectacol ridicat în zece zile şi la repetiţiile căruia am avut privilegiul să asistăm. Când spunem „privilegiu” ne gândim atât la permisiunea domnului Alexandru Dabija, cât şi la împlinirea unui vis mai vechi, anume de a urmări un Ionesco pas cu pas, printre  legile şi capcanele scenei.

            În finalul jurnalului de repetiţii, care s-a  oprit la avanpremieră, am notat următoarele:

     „După spectacol, actorii erau prea obosiţi pentru discuţii suplimentare. Unii dintre colegii lor de breaslă care se aflaseră în sală, acum comentau în derivă, pentru că nu poţi spune nici măcar din politeţe că vreo piesă de a lui Ionesco  poate fi subiectul unui mare spectacol. El a scris un Continue reading


Oct 13 2009

Eugène Ionesco – Antinaționalistul patriot

    

Noiembrie 2009. Ne aflăm încă în raza unei dispute între Marie-France Ionesco și comunitatea teatrală românească. În opinia moștenitoarei drepturilor de autor, românii au cedat tentației de a se manifesta caragialesc; cum am putea denumi ideea caravanei oraganizate de Teatrul „Fani Tardini” din Galați? Nu e vorba despre toți românii. Culmea! Nici măcar despre cei de la Teatrul “Fani Tardini”, întrucât apar și ei pe lista aprobaților.  Ne referim la aceea atașată de Marie-France Ionesco în scrisoarea deschisă, cu teatrele și autorii care au primit acceptul de a monta și a juca teatrul  dramaturgului universal. Figurează – și nu ne mirăm – nume ca Tompa Gabor, Victor Ioan Fruză, Alexandru Dabija, Horațiu Mălăiele, Cătălina Buzoianu.

                  Păi dacă toată lumea care a cerut să joace a primit acceptul, atunci ce mare ocazie de păcat să fie caravana asta? Înțelegem, entuziasmul românesc deranjează,  el a mirosit întotdeauna a… Danemarca. Indiferent unde s-ar manifesta are în compoziție câteva tonuri de indecență. E bicisnic și interesat. Iată  câteva trimiteri care ar defini entuziasmul caragialesc. (Caragiale, recunoscut ca observator de geniu al realităților românești.) Iar acum –  să ne ținem bine –  urmează marea încăierare: A fost sau n-a fost  Eugène Ionesco român?

 Fiica dramaturgului  vine cu argumente feroce selectând din jurnalul ionescian câteva fragmente în care se reflectă clar că  pentru Ionesco, Franţa „a fost singura patrie”, că s-a simțit în exil în România și nu în Franța.

        „Un naţionalism românesc îmi face oroare. E nejustificat, e obraznic, e rău, e grosolan, e pretenţios. Aş fi însă naţionalist francez. Naţionalismul francez e o poziţie spirituală, mare, o atitudine de viaţă ; luptă pentru preponderenţa unui fel de inteligenţă împotriva unui alt fel de inteligenţă…“

(Jurnal, 31 august 1937)

                Să fie chiar așa? Să nu fi iubit Ionesco România? … Scriem următorul mic studiu în speranța de a nu se confunda tensiunea inerentă disputelor  cu Continue reading

Oct 12 2009

Adriana Grand sau de două ori Premiul Uniter pentru scenografie

 

 

        Iată câteva secvențe  din laboratorul de lucru al unei echipe  de valoare ( scenografa Adriana Grand și  regizorul Victor Ioan Frunză) care a construit spectacole ionesciene de referință în ultimii ani în România.  În dialogul ce urmează ne oprim în mod special asupra spectacolului Scaunele (de Eugène Ionesco, regia: Victor Ioan Frunză, Teatrul German de Stat Timișoara, Premiul pentru cea mai bună scenografie, 2005), frumusețea întrevederii cu Adriana Grand constând în dezvăluirea regulilor de constructie teatrală  care le-au adus confirmarea.

Vasilica Oncioaia: Ce înseamnă să construiești  la rând mai multe spectacole Eugène  Ionesco?

Adriana Grand: Voi răspunde trunchiat pentru că de fapt concepţia aparţine regizorului și nu mă pot separa de ea în nici unul din cele trei cazuri în care am lucrat eu.. Toată lumea îl consideră pe Ionesco un scriitor de teatru absurd  când, de fapt, piesele lui sunt foarte realiste. Sau, poate că n-or fi, dar  e obligatoriu ca Continue reading