Iisus, Fiul Omului – Spectacol la Facultatea de Teatru, Iași

Nu-mi vine să cred că scriu despre un spectacol pe care l-am văzut anul trecut, mai mult, că îl încadrez la rubrica PROIECTE DE TEATRU, rubrică unde până acum m-am deranjat să-mi descriu doar propriile proiecte…

Fac totuși asta, din două motive: spectacolul despre care voi nota cite ceva chiar a fost dezvoltat ca un proiect (în cadrul Facultății de Teatru de la Iași), iar al doilea motiv care mă obligă să notez citeva lucruri pe blogul meu este…subiectul spectacolului: un scenariu decupat din romanul-poem al lui Kahlil Gibran, ISUS, FIUL OMULUI.

Îmi pare rău că nu am asistat la repetiții, deși cred că mi-ar fi fost la îndemână, dar în mulțimea afișelor, efervescența audițiilor, intensitatea repetițiilor la actorul francez Julian Negulesco, mi-a scăpat pur și simplu subiectul proiectului la care au participat cred că jumătate din studenții Facultății…

După spectacol, mulți din public au plecat dezamăgiți, dar mie tocmai mi se deschiseseră ochii și devenisem entuziastă împotriva curentului de opinie…Căci între toate spectacolele cu subiect religios pe care le văzusem sau pe care le făcusem, acesta mi s-a părut cel mai de bun gust.

La intrare eram strigați pe nume, un detaliu care mi-a amintit de chemarea lui Isus. Fiecare spectator primea un loc în împărăția sălii, după modelul apostolilor în Împărăția Tatălui. Spectacolul urma să se desfășoare în trei săli: o suită de monoloage- mărturii ale unor personalități din epocă fictive sau istorice.
Fusesem chemată în sala 19. Spectatori așezați în cerc. În mijloc, un scaun. Noi, publicul, așezați fiind, descriam brusc atmosfera unei comunități evreești (eram puțini, și-ntr-o poziție de maximă vizibilitate unii față de ceilalți).
S-a închis brusc ușa. Asta ne-a apropiat si mai mult. Eram singuri. În măsura în care ne permiteau fricile, s-ar fi putut crea intimitate între noi. Am devenit, prin închiderea ușilor, comunitatea apostolilor, după moartea lui Isus. Comunitatea aceea închisă de frica romanilor…M-a marcat închiderea bruscă și silențioasă a ușii; o lipsă de zgomot care ne trimitea în trecut, punându-ne în gardă.
Cineva a intrat cu știrea că Isus e viu. Nu era Maria Magdalena, ci Ana, mama Mariei. O costumație simplă, din cite îmi aduc aminte. Ceea ce îmi amintesc sigur este că părea una dintre noi, un om din public; și asta, alături de tonul firesc al monologului făceau ca mărturia ei să devină știre de ultimă oră. Frisonant.
Alți actori mărturisitori își jucau drama în cheie tragică așezându-se în mijlocul cercului și declamând de acolo.
Ceea ce m-a convins însă, au fost mărturisitorii care, privind publicul în ochi, persoană după persoană – căci creștinismul este mai înainte de toate o relație personală a lui Isus cu fiecare dintre noi și a fiecăruia cu Isus, ne atingeau din când în când pe umăr, marcând prin gestul acesta un cod al încrederii și prieteniei care este între noi, mărturisitorii…
Ceea ce mi s-a părut de bun gust este tocmai legătura creată de actorul francez între poeticitatea textului și poezia mișcării actorilor: clară, austeră, repetitivă, suavă și misterioasă prin absența atât de justificată a aplauzelor din final. Nu mai era nimeni de venit la plauze, căci mărturisitorii plecaseră pentru a da mărturie mai departe, în alte comunități creștine, întocmai la ca începuturile Bisericii. Prin absența lor ne încredințaseră misiunea de a da mai departe ceea ce am primit. Catharsis-ul unui astfel de spectacol se măsoară în numărul de convertiri…


14 Responses to “Iisus, Fiul Omului – Spectacol la Facultatea de Teatru, Iași”

Leave a Reply