Mihai Măniuțiu și filmicitatea spectacolelor sale


             După ce, în 2007, regizorul Mihai Măniuțiu a montat la Naționalul ieșean Macbeth,  spectacol shakespearian, într-o viziune regizorală preponderent filmică, anul acesta inițiază în fruntea trupei ieșene un parcurs ce stă sub semnul tragediei antice, dar care dezvăluie încă de la prima imagine a spectacolului un racord cu stil la timpurile actuale.

            În spectacolul trecut, care s-a desfășurat la Uzina cu teatru, filmicitatea lui Măniuțiu consta în ritm, dar și în reconstruirea spațiului de joc prin  conjugarea atrocității cu viteza. Regizorul a optat atunci pentru construirea unei arene – semn clasic al culturii spectacolului roman și, în egală măsură, dacă ne gândim la lupta sclavilor cu fiarele, al culturii morții. Arena  nu îl lasă indiferent pe spectator, ea e construită anume pentru a-l suscita la cruzime.

            Din start, așadar, Mihai Mănițiu și-a pus publicul în starea de urmărire a victimei, iar actorilor le-a imprimat, prin spațiul de joc, frenezia supraviețuitorului. Conform teoriei lui Jan Kott, în Shakespeare, contemporanul nostru, cel care ucide ia coroana. Regalitatea este precedată și urmată de crimă, astfel încât învingătorul nu se poate sustrage mecanismului cruzimii.

Armele de foc, intrările scurte ale actorilor într-un spațiu relativ restrâns, și, în egală măsură, multitudinea spațiilor de intrare (practic, ușă lângă ușă de jur împrejur), oferea iluzia de panoramare a timpurilor, – nu doar în Anglia și nu doar atunci a curs sânge pentru putere.  Acțiunea părea gândită în cadre de film ( prin repeziciunea intrărilor și a ieșirilor actorilor) și chiar în succesiune  de cadre (schimbarea, diversificarea porților de intrare își găsea în film echivalent în schimbarea unghiului de filmare). 

            De remarcat, cu ocazia acestui spectacol, capacitatea actriței Tatiana Ionesi, în rolul Lady Macbeth, de a onora cerințele regizorale care implicau o bună pregătire corporală, o dicție impecabilă, precum și precizia interpetării care nu permitea abateri de la ritm în iureșul intrărilor și ieșirilor personajelor.

            Am amintit despre filmicitate și despre necesarul dotării actorilor ca transmițători de mesaj, pentru că acestea sunt două dimensiuni pe care,  întors la Iași, în stagiunea 2009-2010, regizorul le-a dezvoltat și le-a cizelat într-un spectacol de execepție cu titlul Aici, la porțile beznei.  Scenariul, după Hecuba și alte tragedii de Euripide  îi aparține lui Mihai Măniuțiu și este rodul lucrului de câțiva ani.

            Cine vrea să mediteze asupra tragediilor petrecute zilnic sub  proprii ochi și administrate cu consecvența unei doze medicamentoase de către masmedia, poate merge fără rezerve, și chiar cu speranța unui discernământ spiritual la spectacolul ce se anunță a fi o tragedie antică. “Eu cred ca tragedia elină este extrem de actuală – spune regizorul într-un interviu – nu e nevoie s-o actualizezi; trebuie doar sa îndepărtezi un anumit balast mitic sau mitologic care nu ne mai spune nimic. Cum nu mai credem în Zeus sau Palas Atena, eu n-as insista prea mult pe Zeus și Palas Atena în dezvoltarea unui conflict. În scenariile mele, pe zei îi numesc “Cei de sus”. Toată lumea crede în “Cei de sus”. Nu spun, așadar, că ar fi vorba despre o actualizare, ci, mai degrabă, despre o recunoaștere a actualității tragediei.” Procedeul – ne gândim noi surâzând –  are ceva din tactica Sfântului Paul, aflat la Atena câteva sute de ani mai târziu, când încercând să propovăduiască  grecilor adevărul lui Hristos, s-a gândit că tot ce le-ar trebui unora atât de dispuși să creadă zeităților, ar fi un nume pentru ceea ce ei numeau deja Zeul necunoscut.  Dincolo de această similitudine a procedeelor de abordare a celor de sus, și care aduce destule sensuri morale și creștine în spectacol, se poate vorbi, cu siguranță, despre deconstrucție, ca atitudine estetică de avangardă.  Această cumulare de sensuri în fiecare imagine este ceea ce ne îndeamnă să vorbim despre filmicitatea spectacolului. Pornind de la texte clasice, Mihai Măniuțiu pune în mijloc imaginea, ca vehicul central către modernitate. Sau, altfel spus, atinge texte clasice pentru a le transporta, prin imagine, în contemporaneitate.

            Considerăm că spectacolul Aici, la porțile beznei este o perfecționare a ceea ce regizorul a început la Iași cu  spectacolul Macbeth, de William Shakespeare.

În plus, cunoaște, iubește și ocrotește fragilitățile trupei alături de care a montat deja un spectacol de încercare, și pe care știe acum  să o determine să se autodepășească.

            Urmând modelul antic al  incantației corurilor, Mihai Măniuțiu reunește  cu măiestrie tineri actori și seniori ai naționalului ieșean.

            Estetica montării sale este într-un foarte inteligent acord cu cea a lui Euripide la vremea respectivă, dacă ne gândim la tragedia revitalizată prin sarcasm, la demitizare și la premiera apariției femeii pe scenă. Părând aici ca o victorie a lui Euripide care a impus prezența femeii pe scenă, lupta dintre sclavele troiene și ahei aduce confruntarea scenică a două tipuri de energie. Faptul e cu atât mai spectaculos  cu cât se întâmplă între două grupuri, între două tabere.

            Apar sensuri noi ca rod al deconstrucției în spectacolul lui Mihai Măniuțiu: dacă puterea bărbaților stă în forță, ceea ce le rămâne femeilor ca element de luptă sunt frumusețea și inteligența. Există o imagine admirabilă în spectacol, unde frumusețea femeilor e distrusă prin carnalitate ( confruntarea dintre aheii, în haită de lupi și femeile luptând una câte una, ca ciute rănite). Ideea unei astfel de lupte poate fi în egală măsură contemporană și creștină.

 Frumusețea fiind distrusă, troienelor le rămâne inteligența. Imaginea atât de modernă în raport cu timpul și spațiul poveștii de bază le aduce pe sclavele troiene în bănci de școală, unde elaborează un plan de răzbunare.  Răzbunarea aduce cu sine un singur moment de liniște, acela în care Hecuba își poate îngropa copiii uciși și chiar își ia dreptul- ca semn al împlinirii maternității –  de a muri odată cu ei. Minunată imaginea din final, unde pruncii se adună sub pământ, la sânul mamei. O plecăciune adâncă pentru Lucian Moga, care semnează light-design-ul, căci lumina de pe corpurile dezbrăcate din final ne purta cu gândul către frumusețea picturilor renascentiste.

            Un alt element fundamental în estetica spectacolului și care ține strict de ambientul cultural românesc, ar  fi transpunerea formei celei mai primitive de muzică – maneaua – în cheie sonoră pentru traducerea stărilor de violență, a imnurilor de laudă. Imaginea cuceritorilor ahei se asociază deseori, prin acest liant sonor, clipurilor tv construite pe manea, reportajelor lacrimogene,  atâtor situații de neimplicare civică, tara noastră cea de toate zilele. Atenție, însă, muzica (Șerban Ursachi) este atât de bine corelată, integrată și asimilată de imagine, încât nu poți spune că nu respectă teatrul antic, pentru că și acolo mișcările de forță erau atribuite corurilor, incantațiilor. În egală măsură, Mihai Măniuțiu te îndeamnă să clipești des și să gândești: ”Nu poți spune că maneaua nu ar avea un posibil caracter universal…”

 

 

 

 


24 Responses to “Mihai Măniuțiu și filmicitatea spectacolelor sale”

Leave a Reply