Oct 23 2012

Curajul de-a mai zice-o vorbă despre I.L. Caragiale

Deși intenționam să public un articol pe subiectul acesta, nu cred că am curajul de a face mai mult decât taifas la o cafea. Câtă vreme îmi dă un sentiment bun, îmi închipui că e folositoare și varianta blogului.
Anul acesta, lăsându-mă purtată dintr-o sală de spectacol în alta, a dat, desigur, Caragiale peste mine!
Prima dată, în variantă de teatru de păpuși. O scrisoare pierdută! Să văd și să nu cred! Mi-e peste mână să scriu, fiindcă spectacolul a fost montat, gândit cap coadă de soțul meu, Aurelian Bălăiță, doctor în Caragiale, conferențiar la Facultatea de Teatru din Iași. Până la urmă, spunând lucrurilor pe nume, sunt mult mai mulți anii în care s-a ocupat de păpuși și de Caragiale decât aceia de când îmi este mie soț, așa că nu pot fi acuzată de subiectivism. Păcat că spectacolul despre care vorbesc a avut o viață de doar trei luni, fiind lucrat pentru un examen licență… Chiar și așa, a luat Premiul Special al Juriului la Festivalul Hyperion StudFest, organizat în 2012. Ceea ce vreau să spun în legătură cu montarea păpușărească este că nu am văzut și nu am auzit până acum un spectacol mai politic decât acesta, nici măcar la nemți:) M-a ținut Caragiale cu sufletul la gură în materie de mișmașuri politice și poate că am apucasem să văd ceva teatru până atunci …
Afară de nevinovăția, incisivitatea, caraghioslâcul păpușilor, a contribuit la suspansul cu pricina și decupajul textului. Apoi, scenografia care te purta cu viteza telegrafului de la teatrul de umbre la mimica sofisticată a unor capete de burete, te întorcea la cotidianul unei recuzite pe care ar fi îndreptățiți să o folosească atât de abil doar actorii de teatru dramatic, cu viraje amețitoare către gambele delicate ale actriței care o juca pe Zoe (pentru simplul motiv că Zoe era din burete doar de la gât în sus…);
Și cum credeți că bătea telegraful? O sârmă pe scripete străbătea amenințător fundalul plimbând în continuu o hârtiuță amenințătoare… Când se mișca hârtiuța, toate păpușile intrau în vrie.. În sfârșit, partea cea mai trăsnită, dar despre care a scris deja M. M. Ionescu, este că distribuția a fost, cu excepția unui singur actor(care nici măcar nu vorbea), în exclusivitate feminină.Situația nu a generat niciun subtext, ceea ce mi se pare de excepție. Aș da mult să văd spectacolul montat cu o trupă care să îl joace. Să sperăm că așa va fi. Am avut, așadar, șansa de a vedea un Caragiale integral cu păpuși, de a înțelege, în urma vizionării unui text clasic, că dincolo de dimensiunea ei copilărească sau melancolică, sau metaforică, păpușa e actorul cel mai rău de gură din câți s-au inventat vreodată.Toate astea, cu o condiție: să spună un text inteligent. Doar așa se explică fugărirea păpușii de către autorități în orice timp de cenzură…

Apoi, într-o altă seară, m-a împins curiozitatea să merg până la Botoșani, să văd un Caragiale montat de Sandu Vasilache. Despre el, Mihai Fusu și Petru Vutcărău, toată floarea critică din Basarabia consideră că ar fi vârfurile teatralității la momentul acesta. Și, văzându-le spectacolele, nici nu ai cum să-i contrazici.
Ceea ce m-a atras în noaptea cu pricina către spectacolul lui Sandu Vasilache era mai mult…o răutate. Știindu-l împătimit după dinamica cinema-ului, văzându-i mai înainte și Shakespeare-ul construit pe muzică populară, cu steagul dac pe fundal și având ca unic element de decor o bârnă rotativă, în spatele, în fața, dedesubtul și deasupra căreia spunea povestea pe cadre, mi-am zis: Ia hai să-l văd dacă e stare să îl facă și pe Caragiale tot dintr-o bârnă!…
Și ce-am văzut? Puteți să vă imaginați O noapte furtunoasă în tonuri de pastel? Văd că montarea nu a fost selecționată la Festivalul Național de Teatru I. L. Caragiale, 2012 și, cu toate drepturile spectatorului fidel, cred că rău au făcut… Caricatura atât de caricatural jucată de obicei, la Sandu Vasilache se distilează, până devine caracter. Prin Jupân Dumitrache ies la iveală moraliștii în toată splendoarea, frumusețea și măreția lor. Fără să fie un afront la spusele textului, ceea ce e caricatura unui tip uman în registrul scris, devine portret construite în stil impresionist prin jocul actorilor,tușele groase transformându-se în linii delicate, culorile distilându-se în semitonuri. Cred sincer că spectacolul este cu mult mai valoros decât a fost apreciat și îi urez o viață lungă.

Trec la următorul spectacol.
Dacă îmi amintesc bine, cred că Miruna Runcan a povestit în cartea ei despre spectacolele lui Alexandru Dabija (Habarnam în orașul teatrului), că regizorul are obiceiul de a-i opri pe spectatori ( pe aceia care întreabă!) să meargă la anumite montări de-ale lui, spunându-le de-a dreptul că nu merită văzute.
Ei, bine, în seara în care am mers la C.F.R.- Cometa, copilul și cățelul, Dabija avertizase pe altcineva, pe un coleg de breaslă, așa încât colegul a mers la Scrisoarea pierdută, cu Marcel Iureș, iar eu ar trebui să pomenesc acum despre un spectacol pe care însuși regizorul lui îl consideră nereușit.
Nu numai că n-o să spun asta, dar m-am și contrazis deja cu unii, cu alții. C-o fi, că n-o fi, spectacolul are, înainte de toate, valoarea unui exercițiu admirabil pe care l-am văzut făcut până acum doar în exegeza literară, dar niciodată pe scenă: e vorba despre o punere alături a absurdului caragialian cu absurdul ionescian, așa cum l-a construit în faimosul spectacol 5 Texte scurte. Sigur că C.F.R.- Cometa, copilul și cățelul nu are geniul poveștii celei dintâi, dar vorbind despre calitatea exercițiului spectacular, mi se pare a fi de-o îndrăzneală, prospețime și inteligență de zile mari.

Am văzut și spectacole proaste, dar cum obișnuim să asociem frumusețea cu inteligența, prefer să vorbesc numai despre cele frumoase. Așa că, despre Caragiale, numai de bine!


Oct 23 2012

Iisus, Fiul Omului – Spectacol la Facultatea de Teatru, Iași

Nu-mi vine să cred că scriu despre un spectacol pe care l-am văzut anul trecut, mai mult, că îl încadrez la rubrica PROIECTE DE TEATRU, rubrică unde până acum m-am deranjat să-mi descriu doar propriile proiecte…

Fac totuși asta, din două motive: spectacolul despre care voi nota cite ceva chiar a fost dezvoltat ca un proiect (în cadrul Facultății de Teatru de la Iași), iar al doilea motiv care mă obligă să notez citeva lucruri pe blogul meu este…subiectul spectacolului: un scenariu decupat din romanul-poem al lui Kahlil Gibran, ISUS, FIUL OMULUI.

Îmi pare rău că nu am asistat la repetiții, deși cred că mi-ar fi fost la îndemână, dar în mulțimea afișelor, efervescența audițiilor, intensitatea repetițiilor la actorul francez Julian Negulesco, mi-a scăpat pur și simplu subiectul proiectului la care au participat cred că jumătate din studenții Facultății…

După spectacol, mulți din public au plecat dezamăgiți, dar mie tocmai mi se deschiseseră ochii și devenisem entuziastă împotriva curentului de opinie…Căci între toate spectacolele cu subiect religios pe care le văzusem sau pe care le făcusem, acesta mi s-a părut cel mai de bun gust.

La intrare eram strigați pe nume, un detaliu care mi-a amintit de chemarea lui Isus. Fiecare spectator primea un loc în împărăția sălii, după modelul apostolilor în Împărăția Tatălui. Spectacolul urma să se desfășoare în trei săli: o suită de monoloage- mărturii ale unor personalități din epocă fictive sau istorice.
Fusesem chemată în sala 19. Spectatori așezați în cerc. În mijloc, un scaun. Noi, publicul, așezați fiind, descriam brusc atmosfera unei comunități evreești (eram puțini, și-ntr-o poziție de maximă vizibilitate unii față de ceilalți).
S-a închis brusc ușa. Asta ne-a apropiat si mai mult. Eram singuri. În măsura în care ne permiteau fricile, s-ar fi putut crea intimitate între noi. Am devenit, prin închiderea ușilor, comunitatea apostolilor, după moartea lui Isus. Comunitatea aceea închisă de frica romanilor…M-a marcat închiderea bruscă și silențioasă a ușii; o lipsă de zgomot care ne trimitea în trecut, punându-ne în gardă.
Cineva a intrat cu știrea că Isus e viu. Nu era Maria Magdalena, ci Ana, mama Mariei. O costumație simplă, din cite îmi aduc aminte. Ceea ce îmi amintesc sigur este că părea una dintre noi, un om din public; și asta, alături de tonul firesc al monologului făceau ca mărturia ei să devină știre de ultimă oră. Frisonant.
Alți actori mărturisitori își jucau drama în cheie tragică așezându-se în mijlocul cercului și declamând de acolo.
Ceea ce m-a convins însă, au fost mărturisitorii care, privind publicul în ochi, persoană după persoană – căci creștinismul este mai înainte de toate o relație personală a lui Isus cu fiecare dintre noi și a fiecăruia cu Isus, ne atingeau din când în când pe umăr, marcând prin gestul acesta un cod al încrederii și prieteniei care este între noi, mărturisitorii…
Ceea ce mi s-a părut de bun gust este tocmai legătura creată de actorul francez între poeticitatea textului și poezia mișcării actorilor: clară, austeră, repetitivă, suavă și misterioasă prin absența atât de justificată a aplauzelor din final. Nu mai era nimeni de venit la plauze, căci mărturisitorii plecaseră pentru a da mărturie mai departe, în alte comunități creștine, întocmai la ca începuturile Bisericii. Prin absența lor ne încredințaseră misiunea de a da mai departe ceea ce am primit. Catharsis-ul unui astfel de spectacol se măsoară în numărul de convertiri…