Oct 23 2009

“Unde iti sunt bagajele?” sau CUM M-AM INTILNIT CU TEATRUL LUI TOMPA GABOR

 

 În vara lui 2006, Marius Talos SJ., directorul Centrului de Cultură al Iezuitilor, m-a rugat să mă ocup de adaptarea unei cărti cu titlul Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr. Textul dramatizat urma să fie montat si jucat în tabăra de munte de la Ghimes si apoi la întâlnirea natională a tinerilor catolici, de la Sumuleu.
 Cu ocazia acestei veri am cunoscut-o pe Sora Felicitas, de la Congregatio Jesu, congregatie catolică de spiritualitate ignatiană, fundată de Mary Ward, prin 1864. În timpul vacantei am fost nevoiti să înlocuim o studentă ce trebuia să se întoarcă urgent acasă si Jani, un tânăr iezuit, a sugerat s-o abordăm pentru rolul mamei pe Sora Felicitas. Zis si făcut. Sora ne-a salvat pielea într-un spectacol.
 Cum este Sora Felicitas? Pe vremea când am cunoscut-o, încă era studentă la Asistentă Socială. Vorbeste tare, gesticulează, râde ca Anna Magnani în Apocalipsa lui Passolini, trăieste în sânul sperantei, căci vocatia ei e de mamă spirituală si… dacă poate să nu poarte uniformă, n-o poartă, asa încât de multe ori afli abia la sfârsitul vacantei care e profesia ei. Mai mult decât toate acestea la un loc, Sora Felicitas iubeste teatrul. Dacă ar fi fost permis să-l practice în cadrul Congregatiei, eu cred că s-ar fi înscris la UNTC. Am avut ocazia să o observ o dată, pe holul Teatrului National din Bucuresti, cum urmărea cu nesat probele de admitere la Facultatea de Teatru. Era atât de serioasă, că mă temeam ca nu cumva a doua zi să meargă să se înscrie! … Continue reading


Oct 23 2009

Dupa stressul primei conferinte, inaintea lansarii de carte!

Un fragment neconventional sareaza pe cinste o situatie conventionala… Pe 13 noiembrie  2009, sunt invitata la Universitatea “Al. I. Cuza” sa vorbesc despre  o poetica  a teatrului ionescian. Greu de crezut ca o sa fiu academica. Si cine s-ar da in vint dupa asta?! Ionesco despre care vorbesc, sigur nu!


Oct 23 2009

Romeo si Julieta – TENTATIA SCHIMBARII DE COD

 

Motto:

Nebunia sau gelozia nu au fost, desigur, inventate de Shakespeare; dar exista un mod specific shakespearian de a fi nebun, gelos sau îndragostit (D. I. Suchianu, Constantin Popescu, Shakespeare pe ecran , 1976).

 

În mod clar, Romeo si Julieta este cea mai populara poveste de iubire care s-a scris vreodata. Are ca sursa de inspiratie trei cronici ale vremii. E un text dramatic jucat pentru prima data în secolul al XVI-lea, într-un timp în care în Londra existau multe companii de teatru si o concurenta acerba între ele. Presiunea economica si aspiratia la favorurile faimoasei regine Elisabeta determina producatorii sa asigure un ritm sustinut de premiere.

Un produs genial al timpurilor sale, Shakespeare singur, sau alaturi de confratii sai (cum tinde sa se demonstreze în ultima vreme), creeaza o poveste care traieste si înfioara pîna astazi, în secolul XXI, în postistorie si în plina era a consumismului.

Începînd din secolul al XIX-lea, cînd sotii Charles and Mary Lamb îsi permit sa repovesteasca textul dramatic (pe motiv ca în Anglia Shakespeare risca sa se piarda), a aparut o tentatie. E tentatia unui alt cod de expresie.

Continue reading


Oct 13 2009

Mimul care a deschis gura – III

 

Interviul ar fi putut să se numească oricum altfel, însă am ales titlul acesta avându-l în imagine pe Marcel Marceau în timpul unei scene din „Scaunele”, când mimul alerga fără să ajungă şi striga fără glas  ─ expresie a disperării absolute. Ei bine, exact la polul opus faţă de Marcel Marceau,  Dan Puric strigă, iar strigătul lui răsună şi umple o ţară întreagă. Fuga lui Marceau, la Dan Puric devine umblet, iar ceea ce auzim nu e zgomot trendy, ci strigătul autentic al unei conştiinţe.

Discuţia cu artistul român s-a petrecut în doi timpi, şi cum există o diferenţă de suflu, am separat interviurile dându-le ca titlu conjuctura în care au fost realizate.

Între două repetiţii

 V.:       Înainte să ne întâlnim v-am citit cărțile, v-am urmărit intervențiile  televizate, am văzut spectacole ale companiei Passe-Partout. Drumul de cunoaștere a început însă la Iași, cu ocazia conferinței pe care ați susținut-o la Universitatea „Al. I. Cuza”, în 2008. Venisem mai mult luată de valul  unui entuziam Continue reading


Oct 13 2009

Mimul care a deschis gura – II

   Pe 12 februarie 2009, Dan Puric a aniversat 50 de ani făcând din aceasta o sărbătoare care semnalează prezența trupei și a companiei de teatru Passe-Partout în peisajul teatral românesc și internațional.

 Evenimentul care s-a desfășurat la Sala Rapsodia, mai nou, Centrul Internațional  de Artă, a purtat titlul Zece spectacole în zece ani.  

 La întâlnire au venit susținători ai trupei,  precum și publicul obișnuit să-și cumpere bilete la aceste spectacole de mai bine de zece ani. Întâlnirea publicului cu artistul aniversat s-a produs în trei etape, prin proiecția unor momente importante în viața companiei, “înfruntarea” artistică între cele două generații beneficiare ale unei școli de teatru ce poartă efigia Dan Puric și un discurs al actorului urmat de șampanie pentru toată lumea.

            În semn de omagiu, îi facem astăzi un portret în mișcare din liniile a  trei povești. Protagoniștii lor sunt actorul Ștefan Ruxanda –  aparține ultimei generații pe care o crește Dan Puric, actrița Adriana Butoi – martoră a taber Continue reading


Oct 13 2009

Mimul care a deschis gura I

 

De ce să scrii despre Dan Puric? Motivul întâlnirii pentru un interviu a venit încet și nu din voința mea.

            Se  împliniseră aproape șapte ani de când mă hotărâsem să nu mai urc pe scenă. Nu că scena ar  fi avut ceva rău, dar nu mai corespundea timpului meu interior care acum era unul de convertire. Purtam  fără să vreau și mai ales fără să știu teatrul oriunde în mine și cu mine –în biserică, în stradă, în baruri, în săli de sport, în școli, oriunde – însă nu mai puteam urca pe scenă. Toată ființa mea cerea să coboare între oameni, să se apropie de ei, să ne împrietenim, să ne ajutăm reciproc. Începuse astfel, mereu fără știrea mea, un timp al convertirii. De ce? Pentru că nu am respectat Legile lui Dumnezeu în scenă. Să păcătuiești în neștiință de cauză nu e un păcat, însă chiar și așa, te costă! Am lucrat la scenă vreme de șapte ani în afara Legii lui Dumnezeu, am murit înăuntrul meu și Dumnezeu mi-a dăruit alți șapte ani pentru a mă întoarce la viață. Dacă am privi destinul aceasta din punct de vedere matematic, l-am putea clasa la limita eșecului: socotind că am pierdut până acum jumătate din timpul dedicat unei vocații, cine ar putea spune că am învins?!

            Câteva fraze legate de Legea lui Dumnezeu, la scenă. S-ar putea spune că tot ce ai avea nevoie pentru a începe  o viață de actor, ar fi un corp frumos, o întâmplare  care să te poarte într-acolo și apoi mult simț de orientare.

            Nu e așa, toate lucrurile acestea, deși sunt o foarte mare bogăție, nu ajung. Deși le-ai putea avea pe toate laolaltă, ai putea rămâne totuși un sărac. Cred că ceea ce ar putea aduce bogăția ar fi conștiința propriei vocații. Dar câți dintre artiști o au?…

 Oricât ar spune Occidentul că simțul orientării și al reorientării în profesie poate aduce bunăstarea, nu te poți orienta de fapt, decât o singură dată. Acea singură dată când ai ocazia de a te orienta, se numește PRESIMȚIREA vocației. Ce urmează după, e un mister. Vocația omului e Continue reading


Oct 13 2009

O vizită imposibilă

 

            Când vrei să te întâlneşti cu cineva, fie îţi anunţi intenţia de merge în vizită, fie ai norocul de a fi invitat. Nu mă aflam în nici una din cele două situaţii. Singurul lucru pe care îl deţineam era dorinţa de a mă întâlni cu o anumită persoană – importantă, nu spun cine – un dramaturg cunoscut căruia îi dedicasem mai bine de trei ani din viaţa mea tot cercetându-i opera şi încercând să scriu o lucrare de doctorat. Aveam motive destul de bune pentru a obţine o întâlnire: în primul rând, citisem cam tot ce se putea pe subiectul respectiv, apoi, datorită primului motiv, se ivise în mine necesitatea unei apropieri spirituale. Zis şi făcut. Aveam de depăşit un singur obstacol: dramaturgul meu deja murise.

             Pentru un timp, cât a stat pe Pământ, l-aş fi putut găsi într-un un copil speriat de moarte, umblând în derivă între două ţări, nevoit să aleagă între doi părinţi; apoi, l-aş fi putut recunoaşte într-un adolescent sclipitor uimit de propria urâţenie şi presimţindu-şi geniul; un geniu infirmat continuu de tot ce îl înconjura în ţara în care s-a format. Adolescentul devenise tânăr, unul lipsit de linişte şi chinuit de războaie. A rezistat câţiva ani încetând să mai scrie, căci ţara în care trăia el se umpluse de rinoceri, o specie monstruoasă generată de noile timpuri. Nici nu scrisese mare lucru; în nici un caz, opera. I se întâmplase totuşi ceva bun: căsătoria. Astfel, a avut curajul de a ieşi Continue reading


Oct 13 2009

Gelu Colceag- absurdul e un concept care ne inconjoara continuu

           
Dialogul ce urmează a fost purtat pe marginea unui spectacol a cărui premieră a avut loc la Teatrul de Comedie din București, în stagiunea 2005-2006. Este vorba despre

“Ce formidabilă harababură”, în regia lui Gelu Colceag, cu: Marius Florea Vizante, Eugenia Mirea, Delia Seceleanu, Gabriela Popescu, Raluca Rusu, Valentin Teodosiu, Eugen Racoţi, Sandu Pop, Mihaela Teleoacă, Dragoş Huluba, Florin Dobrovici, Ghe.Dănilă.

            La centenarul nașterii lui Eugène Ionesco   se pot număra și 20 de ani de libertate a dramaturgiei ionesciene în repertoriul teatrelor românești. Un timp în care, credem, s-a cristalizat o estetică teatrală ionesciană.

            Partenerul nostru de dialog,   – Rector prof. dr. univ. Gelu Colceag – are în plus și calitatea pedagogului de teatru. Acesta e un motiv în plus de a sonda  “terenul” cât mai aproape de textul dramatic, fiindcă nu e tocmai ușor nici să montezi și nici să predai un dramaturg a cărui dorință fierbinte a fost de a rămâne “inclasabil”.

 Gelu Colceag  sau…”După douăzeci de ani”

Vasilica Oncioaia: V-aţi oprit pentru a treia oară asupra acestui dramaturg. În plus, am înţeles că intenţia dumneavoastră este de a continua şirul montărilor Ionesco. Ce aduce el nou în câmpul dumneavoastră de înţelegere?

 

Gelu Colceag: E unul dintre autorii  al căror univers n-ai să-l poţi descoperi niciodată până la capăt. Explorarea mea e pe de o parte  în plan regizoral, pe de alta, în plan  pedagogic. Sunt şi profesor de arta actorului. Cu Ionesco experimentăm  într-un anumit moment zona absurdului. Cu studenţii am câteva direcţii precise: Cehov – realismul psihologic, apoi Caragiale – situaţia comică. Vorbesc şi regizoral şi pedagogic.

     De ce am spus Cehov şi Caragiale? Absurdul e un concept care Continue reading


Oct 13 2009

Jurnal de repetiţii, la 5 texte scurte de Eugène Ionesco

 

regia: Alexandru Dabija

Teatrul Odeon

premiera: 4 aprilie, 2007

 

 Repetiţie de lumini: marţi seară, 27 aprilie 07

       Dabija, făcând câţiva paşi pe scenă, înainte să vină actorii, îmi spune: „Textele  lui nu sunt  mobilizatoare. E greu să le montezi. Logica lor e folosită ca mijloace de tortură (repetiţiile, salturile, revenirile). Îi răspund: „ Păi de aceea am venit la dumneavoastră, că şi mie mi-e greu să le citesc!”

     Cu cortină sau fără: Dabija stătea  în primul rând, eu în al doilea. Nu prea aveam perspectivă, mi-era greu să înţeleg multe lucruri de pe scenă, stând atât de aproape de ea. Multe momente, deşi erau jucate în esenţă la fel, şi-au schimbat semnificaţia la premieră numai pentru că mă aşezasem în lojă.  Cu toate acestea şi când stăteam în rândul doi ştiam că nu e un loc bun, de aceea m-a surprins Dabija  când, la întrebarea „Cum începem?”, a răspuns în câteva secunde, fără să ia distanţă: „Cu cortină şi cu gong, că e prea dezolant  decorul ăsta.”

     În lumina abia făcută: Toni execută aceleaşi mişcări, totuşi scena lor devine altceva, pentru simplul motiv că actriţa joacă impactul cu lumina. Realitatea mai capătă un detaliu;  acum e semiîntuneric. O fiinţă mică, deschizând o uşă dintr-un zid alb, apoi mişcându-se de-a lungul lui,  provoacă o imagine de claritatea şi simplitatea  unui cadru de film.

     Zidul e aşezat în scenă  aproape în diagonală, are o consistenţă ce imită calcarul şi un burlan de tablă montat  pe colţul din avanscenă; continuă cu o latură mai scurtă, ce duce mai departe de arlechin. În faţa zidului, actorii se mişcă şi relaţionează numai de-a lungul lui, întocmai ca umbrele chinezeşti pe pânză.  Aceasta e trimiterea pe care chiar regizorul a verbalizat-o la un moment dat, totuşi, poate pentru că eu n-am văzut prea multe umbre chinezeşti în viaţa mea, mie zidul alb, prezenţa actorilor şi lumina care cade  difuz, dar în exclusivitate pe locul unde se petrece fiecare scenă, îmi evocă  nişte cadre de film turnate în exterior, exact la lăsarea serii. 

     Cuvântul de ordine la repetiţii: „Celibidache”.  Personal, aş traduce asta prin precizie, pasiune şi geniu. Ceea ce li se cere actorilor în mod explicit prin Continue reading


Oct 13 2009

CINCI TEXTE SCURTE- FIDELITATEA CA O CONDIŢIE CREATOARE

     Cinci texte scurte de Eugen Ionesco vor fi montate în premieră în Romania, de regizorul Alexandru Dabija, la Teatrul Odeon, şi vor avea premiera între 31 martie şi 3 aprilie. Spectacolul, care poartă numele de “Ionesco – cinci texte scurte”, are avanpremiera pe 31 martie, la Teatrul Odeon, de la ora 19.00. Cele cinci texte de Eugen Ionesco sunt “Îi cunoaşteţi”, “Salonul Auto”, “Guturaiul Oniric”, “Fata de măritat” şi “Lacuna”, şi au apărut în 2002 la Editura Humanitas în volumul “Teatru IV. Teatru scurt”.
Traducerea pentru piesa regizată de Alexandru Dabija a fost făcută de Vlad Russo şi Vlad Zografi. Scenografia piesei este semnată de Alexandru Dabija şi Laura Paraschiv, iar muzica, de Ada Milea. Din distribuţie vor face parte Dorina Lazăr, Antoaneta Zaharia, Oana Ştefănescu, Ionel Mihăilescu, Gelu Niţu, Niculae Urs şi Pavel Bartoş.

 

 Anul acesta, printre nominalizările de la premiile UNITER, la categoria Cel mai bun spectacol şi Cel mai bun regizor, putem urmări anul acesta o piesă şi o personalitate teatrală  de care ne simţim legaţi printr-o conjunctură de netăgăduit: pregătirea unei teze de doctorat pe subiectul „Alchimia absurdului în teatrul lui Eugène Ionesco” – ne referim la spectacolul Ionesco- Cinici texte scurte, în regia lui Alexandru Dabija.

             Un spectacol ridicat în zece zile şi la repetiţiile căruia am avut privilegiul să asistăm. Când spunem „privilegiu” ne gândim atât la permisiunea domnului Alexandru Dabija, cât şi la împlinirea unui vis mai vechi, anume de a urmări un Ionesco pas cu pas, printre  legile şi capcanele scenei.

            În finalul jurnalului de repetiţii, care s-a  oprit la avanpremieră, am notat următoarele:

     „După spectacol, actorii erau prea obosiţi pentru discuţii suplimentare. Unii dintre colegii lor de breaslă care se aflaseră în sală, acum comentau în derivă, pentru că nu poţi spune nici măcar din politeţe că vreo piesă de a lui Ionesco  poate fi subiectul unui mare spectacol. El a scris un Continue reading