Sep 20 2013

Reîntâlnire cu foştii colegi de liceu

Ecouri

Viaţa e foarte frumoasă,
dar noi o vedem prin ochii propriilor răni.
De aceea murim.
Şi o privim de atât de puţine ori…


Sep 20 2013

Muzeul comunismului, din Sighet

Am înţeles după ce l-am vizitat de ce, din tot Maramureşul, îmi doream să ajung mai ales acolo.
La ieşirea din muzeu aveam o senzaţie de încrâncenare, dar şi una tonică.
Am înţeles cât sunt de liberă. Cei care muriseră între zidurile închisorii au făcut-o pentru că aleseseră să trăiască liberi.
În orice timp istoric libertatea se plăteşte într-un fel sau altul cu viaţa.

Fereşte-te de cei care nu cred în nimic. Pentru că a crede este o formă superioară de înţelegere.

Le-am mulţumit tuturor acelor “victime” care întregesc procentul oamenilor liberi din România.
Şi le mulţumesc tuturor “visătorilor” care îşi ard viaţa pentru ceea ce ei cred că este Bine.
Ei sunt naţiunea mea.
Nu sunt singură.


Oct 23 2012

Curajul de-a mai zice-o vorbă despre I.L. Caragiale

Deși intenționam să public un articol pe subiectul acesta, nu cred că am curajul de a face mai mult decât taifas la o cafea. Câtă vreme îmi dă un sentiment bun, îmi închipui că e folositoare și varianta blogului.
Anul acesta, lăsându-mă purtată dintr-o sală de spectacol în alta, a dat, desigur, Caragiale peste mine!
Prima dată, în variantă de teatru de păpuși. O scrisoare pierdută! Să văd și să nu cred! Mi-e peste mână să scriu, fiindcă spectacolul a fost montat, gândit cap coadă de soțul meu, Aurelian Bălăiță, doctor în Caragiale, conferențiar la Facultatea de Teatru din Iași. Până la urmă, spunând lucrurilor pe nume, sunt mult mai mulți anii în care s-a ocupat de păpuși și de Caragiale decât aceia de când îmi este mie soț, așa că nu pot fi acuzată de subiectivism. Păcat că spectacolul despre care vorbesc a avut o viață de doar trei luni, fiind lucrat pentru un examen licență… Chiar și așa, a luat Premiul Special al Juriului la Festivalul Hyperion StudFest, organizat în 2012. Ceea ce vreau să spun în legătură cu montarea păpușărească este că nu am văzut și nu am auzit până acum un spectacol mai politic decât acesta, nici măcar la nemți:) M-a ținut Caragiale cu sufletul la gură în materie de mișmașuri politice și poate că am apucasem să văd ceva teatru până atunci …
Afară de nevinovăția, incisivitatea, caraghioslâcul păpușilor, a contribuit la suspansul cu pricina și decupajul textului. Apoi, scenografia care te purta cu viteza telegrafului de la teatrul de umbre la mimica sofisticată a unor capete de burete, te întorcea la cotidianul unei recuzite pe care ar fi îndreptățiți să o folosească atât de abil doar actorii de teatru dramatic, cu viraje amețitoare către gambele delicate ale actriței care o juca pe Zoe (pentru simplul motiv că Zoe era din burete doar de la gât în sus…);
Și cum credeți că bătea telegraful? O sârmă pe scripete străbătea amenințător fundalul plimbând în continuu o hârtiuță amenințătoare… Când se mișca hârtiuța, toate păpușile intrau în vrie.. În sfârșit, partea cea mai trăsnită, dar despre care a scris deja M. M. Ionescu, este că distribuția a fost, cu excepția unui singur actor(care nici măcar nu vorbea), în exclusivitate feminină.Situația nu a generat niciun subtext, ceea ce mi se pare de excepție. Aș da mult să văd spectacolul montat cu o trupă care să îl joace. Să sperăm că așa va fi. Am avut, așadar, șansa de a vedea un Caragiale integral cu păpuși, de a înțelege, în urma vizionării unui text clasic, că dincolo de dimensiunea ei copilărească sau melancolică, sau metaforică, păpușa e actorul cel mai rău de gură din câți s-au inventat vreodată.Toate astea, cu o condiție: să spună un text inteligent. Doar așa se explică fugărirea păpușii de către autorități în orice timp de cenzură…

Apoi, într-o altă seară, m-a împins curiozitatea să merg până la Botoșani, să văd un Caragiale montat de Sandu Vasilache. Despre el, Mihai Fusu și Petru Vutcărău, toată floarea critică din Basarabia consideră că ar fi vârfurile teatralității la momentul acesta. Și, văzându-le spectacolele, nici nu ai cum să-i contrazici.
Ceea ce m-a atras în noaptea cu pricina către spectacolul lui Sandu Vasilache era mai mult…o răutate. Știindu-l împătimit după dinamica cinema-ului, văzându-i mai înainte și Shakespeare-ul construit pe muzică populară, cu steagul dac pe fundal și având ca unic element de decor o bârnă rotativă, în spatele, în fața, dedesubtul și deasupra căreia spunea povestea pe cadre, mi-am zis: Ia hai să-l văd dacă e stare să îl facă și pe Caragiale tot dintr-o bârnă!…
Și ce-am văzut? Puteți să vă imaginați O noapte furtunoasă în tonuri de pastel? Văd că montarea nu a fost selecționată la Festivalul Național de Teatru I. L. Caragiale, 2012 și, cu toate drepturile spectatorului fidel, cred că rău au făcut… Caricatura atât de caricatural jucată de obicei, la Sandu Vasilache se distilează, până devine caracter. Prin Jupân Dumitrache ies la iveală moraliștii în toată splendoarea, frumusețea și măreția lor. Fără să fie un afront la spusele textului, ceea ce e caricatura unui tip uman în registrul scris, devine portret construite în stil impresionist prin jocul actorilor,tușele groase transformându-se în linii delicate, culorile distilându-se în semitonuri. Cred sincer că spectacolul este cu mult mai valoros decât a fost apreciat și îi urez o viață lungă.

Trec la următorul spectacol.
Dacă îmi amintesc bine, cred că Miruna Runcan a povestit în cartea ei despre spectacolele lui Alexandru Dabija (Habarnam în orașul teatrului), că regizorul are obiceiul de a-i opri pe spectatori ( pe aceia care întreabă!) să meargă la anumite montări de-ale lui, spunându-le de-a dreptul că nu merită văzute.
Ei, bine, în seara în care am mers la C.F.R.- Cometa, copilul și cățelul, Dabija avertizase pe altcineva, pe un coleg de breaslă, așa încât colegul a mers la Scrisoarea pierdută, cu Marcel Iureș, iar eu ar trebui să pomenesc acum despre un spectacol pe care însuși regizorul lui îl consideră nereușit.
Nu numai că n-o să spun asta, dar m-am și contrazis deja cu unii, cu alții. C-o fi, că n-o fi, spectacolul are, înainte de toate, valoarea unui exercițiu admirabil pe care l-am văzut făcut până acum doar în exegeza literară, dar niciodată pe scenă: e vorba despre o punere alături a absurdului caragialian cu absurdul ionescian, așa cum l-a construit în faimosul spectacol 5 Texte scurte. Sigur că C.F.R.- Cometa, copilul și cățelul nu are geniul poveștii celei dintâi, dar vorbind despre calitatea exercițiului spectacular, mi se pare a fi de-o îndrăzneală, prospețime și inteligență de zile mari.

Am văzut și spectacole proaste, dar cum obișnuim să asociem frumusețea cu inteligența, prefer să vorbesc numai despre cele frumoase. Așa că, despre Caragiale, numai de bine!


Oct 23 2012

Iisus, Fiul Omului – Spectacol la Facultatea de Teatru, Iași

Nu-mi vine să cred că scriu despre un spectacol pe care l-am văzut anul trecut, mai mult, că îl încadrez la rubrica PROIECTE DE TEATRU, rubrică unde până acum m-am deranjat să-mi descriu doar propriile proiecte…

Fac totuși asta, din două motive: spectacolul despre care voi nota cite ceva chiar a fost dezvoltat ca un proiect (în cadrul Facultății de Teatru de la Iași), iar al doilea motiv care mă obligă să notez citeva lucruri pe blogul meu este…subiectul spectacolului: un scenariu decupat din romanul-poem al lui Kahlil Gibran, ISUS, FIUL OMULUI.

Îmi pare rău că nu am asistat la repetiții, deși cred că mi-ar fi fost la îndemână, dar în mulțimea afișelor, efervescența audițiilor, intensitatea repetițiilor la actorul francez Julian Negulesco, mi-a scăpat pur și simplu subiectul proiectului la care au participat cred că jumătate din studenții Facultății…

După spectacol, mulți din public au plecat dezamăgiți, dar mie tocmai mi se deschiseseră ochii și devenisem entuziastă împotriva curentului de opinie…Căci între toate spectacolele cu subiect religios pe care le văzusem sau pe care le făcusem, acesta mi s-a părut cel mai de bun gust.

La intrare eram strigați pe nume, un detaliu care mi-a amintit de chemarea lui Isus. Fiecare spectator primea un loc în împărăția sălii, după modelul apostolilor în Împărăția Tatălui. Spectacolul urma să se desfășoare în trei săli: o suită de monoloage- mărturii ale unor personalități din epocă fictive sau istorice.
Fusesem chemată în sala 19. Spectatori așezați în cerc. În mijloc, un scaun. Noi, publicul, așezați fiind, descriam brusc atmosfera unei comunități evreești (eram puțini, și-ntr-o poziție de maximă vizibilitate unii față de ceilalți).
S-a închis brusc ușa. Asta ne-a apropiat si mai mult. Eram singuri. În măsura în care ne permiteau fricile, s-ar fi putut crea intimitate între noi. Am devenit, prin închiderea ușilor, comunitatea apostolilor, după moartea lui Isus. Comunitatea aceea închisă de frica romanilor…M-a marcat închiderea bruscă și silențioasă a ușii; o lipsă de zgomot care ne trimitea în trecut, punându-ne în gardă.
Cineva a intrat cu știrea că Isus e viu. Nu era Maria Magdalena, ci Ana, mama Mariei. O costumație simplă, din cite îmi aduc aminte. Ceea ce îmi amintesc sigur este că părea una dintre noi, un om din public; și asta, alături de tonul firesc al monologului făceau ca mărturia ei să devină știre de ultimă oră. Frisonant.
Alți actori mărturisitori își jucau drama în cheie tragică așezându-se în mijlocul cercului și declamând de acolo.
Ceea ce m-a convins însă, au fost mărturisitorii care, privind publicul în ochi, persoană după persoană – căci creștinismul este mai înainte de toate o relație personală a lui Isus cu fiecare dintre noi și a fiecăruia cu Isus, ne atingeau din când în când pe umăr, marcând prin gestul acesta un cod al încrederii și prieteniei care este între noi, mărturisitorii…
Ceea ce mi s-a părut de bun gust este tocmai legătura creată de actorul francez între poeticitatea textului și poezia mișcării actorilor: clară, austeră, repetitivă, suavă și misterioasă prin absența atât de justificată a aplauzelor din final. Nu mai era nimeni de venit la plauze, căci mărturisitorii plecaseră pentru a da mărturie mai departe, în alte comunități creștine, întocmai la ca începuturile Bisericii. Prin absența lor ne încredințaseră misiunea de a da mai departe ceea ce am primit. Catharsis-ul unui astfel de spectacol se măsoară în numărul de convertiri…


Sep 21 2012

Geta Angheluță sau Agatha Christie a școlii românești de teatru

Profilul unui student la Teatru


Legea student versus profesor

Ascultă cu atenție ce îți spune profesorul și păstrează în tine doar ceea ce descoperi tu!
Nu îți confunda profesorul cu un papagal. Tot ceea ce te învață a descoperit, la rândul lui, el însuși.


Pe vremea când eram studentă la Teatru, credeam că fac cele mai bune roluri. Convingerea îmi era alimentată de încurajările profesorilor, de notele obținute și, ici colo, de premii la festivaluri studențești.
Cred că, până la urmă, impresia pe care o aveam despre capacitățile mele de a interpreta un rol, era un lucru bun, căci întrebările și îndoielile apar doar pe măsură ce înaintezi într-un domeniu.
Afară de zestrea de cunoștințe și de abilități formate în studenție, zestre care mi-a permis la absolvire să fiu angajată ca actriță la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (în urma unui concurs, desigur), am moștenit două nedumeriri și o întrebare.
Din motivele unei curiozități mai mari decât mine, mi-am croit destinul tocmai prin prisma nedumeririlor și a întrebării din etapa de formare universitară.

De ce?
În semestrul I al anului întâi de studiu a venit un moment când profesorul nostru de actorie, regizorul și actorul Ion Sapdaru, ne-a dat o temă care suna cam așa: “Citiți piese de teatru. Alegeți un fragment dintr-o piesă, alegeți-vă partenerii și creați-vă decorul. Eu voi veni la spectacol.” Ar trebui să mai povestesc ce delir m-a apucat la auzul unei teme care îmi spunea cu alte cuvinte: “Fă ce vrei și cum vrei tu?”
A venit mometul testării și a și trecut. La sfârșitul tuturor demonstrațiilor lucrate de colegii de grupă, eram la fel de beată de fericire pe motiv făcusem ce-am vrut eu, ce m-a distrat pe mine. Ce rol îmi alesesem? Rolul lui Ion, o slugă dintr-o piesă de-a lui Vasile Alecsandri. Iată că, o dată cu așezarea noastră la discuție cu “proful”, moment în care făcea observații spre a ne ajuta să înțelegem ce ni s-a întâmplat, venindu-mi rândul, îl pune dracul sau bunul Dumnezeu (nici până azi nu sunt foarte sigură) să-mi spună UN SINGUR LUCRU. Tuturor le-a vorbit minute în șir despre ce făcuseră, dar mie mi-a spus UN SINGUR LUCRU: “De ce ți-ai ales rolul ăsta?” Eu nu am știut ce să răspund, căci mă lovise, vezi bine, în rădăcina tuturor întrebărilor, iar el a trecut mai departe…
Știu sigur că la următoarea probă asemănătoare, spre sfârșitul anului I, am fost excepțională. Atunci, dacă îmi amintesc bine, n-a spus nimic, a trecut tăcând peste momentul pe care îl creasem. Un coleg care se oferise sufleor la nevoie (Sorin Ciofu, actor la Teatrul “Mihai Eminescu”, din Botoșani), a ieșit tremurând de emoție la final și ne-a îmbrățișat cu ochii în lacrimi. Lucrasem, împreună cu Cezar Antal (actor la Teatrul “Tineretului” din Piatra Neamț) un fragment din Viața omului, de Leonid Andreev .
Dar îmi construisem totul pornind de la nenorocita de întrebare a profesorului: “De ce?”
Astfel, moștenirea pe care mi-a lăsat-o anul I, rămâne, pentru tot restul vieții mele o necontenită întrebare: De ce dau concurs la teatru? De ce aleg să plec de la teatru? De ce scriu despre teatru? De ce m-am apucat să cercetez teatru? De ce predau teatru? Aș avea un răspuns, dar nu mă liniștește cu nimic, căci e în continuă mișcare: Pentru că teatrul, sub nicio formă nu mă lasă în pace.

Următoarele nedumeriri s-au petrecut în anul terminal. Pe lângă faptul că au fost două, întâmplându-se pe an final, au fost cu atât mai dramatice.
Din anul II de studiu am avut alt profesor de actorie, pe actrița Tatiana Ionesi. În anul III aveam ca temă de studiu Caragiale. Eu primisem rolul Ziței. Unii spun că ar fi fost antologic. Alții, desigur, nu sunt de aceeași părere, dar nu asta contează, ci procesul lucrului, căci acolo s-a petrecut blocajul. În anul IV, pentru licență, din anumite motive a trebuit să reluăm ceea ce s-a lucrat în anul III, Caragiale. Pentru că lucraserăm foarte mult și în amănunt în anul III, am fost rugați să vizionăm caseta cu examenul și să ne refacem personajele. Pentru mine acesta a fost sfârșitul. Pentru că, privind retrospectiv examenul, mi se părea că nu depășeam nivelul unei maimuțe și nu mai aveam absolut nicio amintire a traseului interior al personajului pe care îl urmasem pas cu pas la sugestia profesorului în anul III, dar pe care, din cauză că nu îl construisem eu, nu îl descoperisem personal, îl uitasem mai rău decât un film prost… Astfel încât, în ajunul licenței mă fâțâiam pe scenă dintr-o parte în alta fără nicio motivație interioară, neamintindu-mi, din cauza stingherelii nici măcar desenul exterior al mișcării personajului. Nimeni nu-și explica prostia mea, iar eu eram atât de pierdută încât nu știam că am dreptul să cer ajutor. Nu l-am cerut, astfel încât, din mila Domnului, după examenul de licență am scăpat în ultima secundă de o palmă peste cap din partea profei.
Nedumerirea mea se numește așadar Refaceți personajul!

Cealaltă bubă mi-a crescut la nivel teoretic și a avut legătură cu lucrarea de licență. Cum s-ar spune, m-am mai procopsit cu o nedumerire exact pe ultima sută de metri, și exact cât să-mi ajungă pentru restul anilor. Doamna profesor Natalia Dănăilă ne propusese pentru lucrarea de licență o suită de vreo zece teme posibile. Nu mă atrăgea niciuna în mod special, cu atât mai puțin cu cât tocmai se deschisese prima ediție a Festivalului Primul Rol, ediție unde veneau studenți de la toate facultățile de teatru din țară și ne prezentau spectacolele lor de final. Festivalul s-a terminat, nu am avut încotro și m-am așezat la scris. În febra scadenței și a obligației de a scrie, am început să pun întrebări. Nu era doar scadența redactării unei teze, ci și aceea a unei etape de fomare. Și, fără nicio ezitare am făcut inventarul tuturor experiențelor mele artistice din timpul facultății. Erau mult mai multe decât examenele. Despre examene nici nu am pomenit, era tot ceea ce mă întrebasem și experimentasem ca răspunsuri de-a lungul a patru ani, astfel încât, la final, a apărut nedumerirea fundamentală: Cine sunt eu, din moment ce trăiesc între arta actorului mânuitor și arta actorului dramatic?

O întâlnire peste așteptări

Mi-am refăcut parcursul studențesc dintr-un motiv foarte simplu. Peste ani, la vreo doisprezece de la terminarea facultății și vreo patru de la finalizarea doctoratului, într-o perioadă când încetasem să mă mai întreb în vreo formă tumultuasă despre teatru, mi-a intrat în casă O PROFESOARĂ.
În conjunctura de viață în care ne aflam amândouă ar fi trebuit ca această persoană să-mi fie ostilă, sau cel puțin extrem de rezervată. A ajuns noaptea, târziu, întocmai ca Nina Zarecinaia la moșia Arkadinei. Fusese bună prietenă a soțului meu, fosta lui profesoară de teatru și se întorcea într-un spațiu în care eu eram o străină, dar care pentru ea avea semnificații mai adânci. Avea 70 de ani, dar nu asta contează. Întocmai ca Nina Zarecinaia se frământase tot drumul încercând să-și imagineze cum arăt și cum va decurge totul între noi. Tot gândindu-se, a luat o decizie. S-a auzit ușa de la intrarea din fața casei. Mă aflam la distanță de câteva camere, în sensul opus. Am auzit vocea soțului meu, apoi, mi-am oprit respirația pentru o clipă ca să ascult vocea ei. Ce spunea? Încercam să prind gândul inimii, dincolo de cuvinte. Am auzit un sunet cristalin, clar, luminos. Poate că aceeași limpezime ar fost și în vocea Ninei la ceasul întoarcerii. Limpezimea vocii ei mi-a reglat respirația și pasul, astfel încât, ajungând amândouă față în față, ne-am privit adânc și îndelung în ochi, după care viața a intrat instantaneu în normal.
Aceasta a fost întoarcerea unei femei care a format prima generație de actori la Iași, după căderea comunismului, alături de Sergiu Tudose, actor la Naționalul ieșean. Este vorba despre Geta Angheluță, profesor la UNATC București.
Dincolo de orice subiectivism, ceea ce mi-o recomandă drept o întâlnire peste așteptări este o pagină din cursul de actorie al domniei sale: Arta teatrului…arta vieții… plină, nu mi-a venit să cred, cu întrebarea DE CE? , unde interogația nu era o figură de retorică, ci un mod de a înainta în arta teatrului. Am experimentat personal dinamica învățării prin întrebare acceptând provocarea lansată de dumneaei, anume de a dezlega actoricește rolul Ninei Zarecinaia din Pescărușul, de A. P. Cehov. Și asemeni Ninei Zarecinaia, pentru prima dată în viața mea am scăpat de stinghereala mișcărilor exterioare și am avut sentimentul că spun și întrupez adevărul unui personaj, că adevărul acela este mai presus de mine, iar el se hrănește din geniul vieții și nici pe departe din egoul meu… Cursul ar trebui publicat, însă aici aș vrea să consemnez Atelierul Despre Emoții în teatru pe care l-a susținut doamna profesor Geta Angheluță la Universitatea de Arte din Iași.
Motivația consemnării acestui Atelier este dublă: În primul rând, dau mai departe din dezlegarea unei nedumeriri personale din timpul facultății.:(Refaceți personajul! ). În al doilea rând, țin să consemnez evenimentul, deoarece marchează și susține începutul unei noi realități teatrale la Iași, înființarea Facultății de Teatru în cadrul Universității de Arte “George Enescu”.

Atelier despre emoții. Geta Angheluţă.

G.A.: Când luăm contact cu oamenii din jur facem legătura prin intermediul privirii, prin ochi – adică prin ceea ce numim „oglinda sufletului”. De aceea e bine să stăm cât mai apoape, ca să vă văd, să mă vedeţi, comunicarea dintre noi să se facă prin acest canal. Aş vrea să nu fiţi înţepeniţi, să nu fiţi emoţionaţi, pentru că emoţia poate fi ceva distrugător. Vorbesc de acea emoţie care îţi usucă gâtul, care face să îţi amorţească mâinile, şi care te pune în imposibilitate de a fi liber. Este un fel de crispare nevăzută şi necontrolabilă.
Studenta An II Regie: Sunt de acord cu dumneavoastră în ceea ce priveşte emoţia. Între altele, lucrez cu studenţii de Anul II Actorie. Întrebându-i dacă au emoţii la un examen pe care l-am dat astă vară, ei mi-au spus că da. Le- am spus că nu trebuie să aibă emoţii, ci săse simtă foarte bine când sunt văzuţi de public, să se simtă exact ca peştele în apă. Ei mi-au răspuns că emoţia îi ajută foarte mult să facă rolurile cât mai bine. Studenții aceștia sunt acum aici și vă vor spune ce înţeleg prin asta. Pentru mine, emoţia este într-adevăr distructivă şi inhibatoare.
G.A: Ăsta este un subiect extrem de interesant şi de important. Aşa că vă invit să vă spuneţi părerea, ca să vedem până la urmă ce reuşim să culegem din această întâlnire.
Studentă: Poate că unii văd emoţia ca pe un fel de adrenalină care îi ajută, un fel de motor care îi pune în mişcare. Şi astfel emoţia e constructivă. Este o altfel de emoție decât cea care te paralizează.
Student: Dacă nu ai emoţii, e ca şi cum nu bagi în seamă publicul. Sau nu, nu că nu bagi în seamă publicul, că doar el este acolo, dar te prefaci că nu este acolo. Emoţia pe care o ai când conştientizezi că publicul este prezent, te ajută să stabileşti o relaţie cu el. Apoi, vine funicătura aceea care tedetermină să faci rolul mai bine decât la repetiţii. Însă e o problemă emoţia care îţi usucă gâtul şite face să amorţeşti .
Studentă: Ăsta e tracul. Sunt emoţii diferite. E un coşmar să ajungi pe scenă şi să încremeneşti, să ai nişte emoţii prea puternice care te copleşesc. Atunci uiţi ce ai de făcut.
G. A.: Ce anume uiţi?
Studentă: Replicile. Eşti mai atent la public decât la ceea ce se întâmplă pe scenă. Te uiţi în sală să vezi dacă râde careva, dacă şoşoteşte careva, ai uitat tot. Nu mai ești pe scenă.
Studentă: Nu mai eşti actor în momentul acela.
Aurelian Bălăiță (Inițiatorul Atelierului): Am şi eu o întrebare. Dar înainte de asta, doresc să reiau ceea ce ar fi trebuit să se întâmple la începutul întâlnirii acesteia. Şi anume să ne cunoaştem cu toţii între noi. Să îşi spună fiecare numele şi anul de studii.
(Cei prezenţi îşi spun, pe rând numele – studenţi din ani diferiţi de la actorie, păpuşi, regie, masteranzi, absolvenţi de teatru, două studente la jurnalism – Universitatea „Al. I. Cuza”)
A.B.: Doamna Geta Angheluţă este unul dintre cei mai apreciaţi profesori de teatru din România, la Iaşi este extraordinar de iubită. Are în spate o carieră foarte impresionantă. Face parte din aceeaşi generaţie de actori, o generaţie „de aur”: Leopoldina Bălănuţă, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Ioana Bulcă, Dumitru Furdui, Florin Piersic, Ica Matache, Cosma Braşoveanu şi alţii. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti la clasa maestrului Ion Finteşteanu. A jucat multe roluri strălucitoare la Teatrul Naţional din Timişoara, unde a luat repartiţia, şi la Teatrul „Nottara” din Bucureşti. După opt ani s-a reîntors la o afirmaţie pe care a făcut-o în momentul în care a terminat Institutul, şi anume: „Am să mă întorc aici ca profesor!” Şi asta a şi făcut. Doamna Geta Angheluţă este un profesor de vocaţie, care a îndrumat multe generaţii de actori. În 1990, când s-a reînfiinţat şcoala de la teatru de la Iaşi, după multe insistenţe ale primilor profesori de aici, doamna Geta Angheluţă a venit la Iaşi şi, în afară de faptul că a îndrumat primele promoţii de la actorie şi de la păpuşi, i-a îndrumat şi pe primii profesori de arta actorului de atunci: Sergiu Tudose, Emil Coşeru, Ruxandra Bucescu, Monica Bordeianu. Am putea spune că e şi un îndrumător de profesori de actorie.
G.A.: Am ceva de adăugat: nu i-am învăţat. Vă daţi seama că nu am fost profesorul profesorilor. Ei nu aveau experienţă de profesorat de artă. Şi atunci aveau nevoie să experimenteze. Eu nu am făcut decât să lucrez cu studenţii şi ei observau în ce constă activitatea didactică într-o facultate de teatru.
A.B.: Doamna Geta Angheluţă este autoarea unei metode de abordare a artei actorului, o metodă mai pieptişă, dar mai adâncă în acelaşi timp, cu nişte profunzimi abisale, şi care aduce, pe lângă beneficiul unui instrument care poate fi aplicat în abordarea oricărui rol de către un actor, o lămurire pentru fiecare dintre noi despre ce e în interiorul fiecăruia. Pentru că teatrul şi viaţa au un punct comun: omul. Că e vorba de noi înşine, de cel de alături sau de un personaj, tot despre fiinţă umană este vorba.
Vasilica Oncioaia: Aş vrea să adaug ceva în prezentarea doamnei Geta Angheluţă. Fără să o fi cunoscut personal, acum 17 ani am văzut un spectacol de licenţă care mi-a rămas viu în memorie. Atunci nu înţelegeam de ce, dar iată astăzi, după atâta timp, a venit vremea când iau contact cu această metodă care face ca un spectacol să rămână nemuritor în memoria unui spectator. Cred că e singurul spectacol rămas în memoria mea într-o formă atât de vie pe o durată atât de îndelungată. Asta am spus-o în calitate de martor al unei promoţii pe care am văzut-o într-o seară la spectacolul de licenţă. Spectacolul era Opera de trei parale, de Brecht, regizat de doamna Geta Angheluţă.
A.B.: Jucau în acel spectacol absolvenţii primei promoţii de actori de la Iaşi după reînfiinţare, cea din 1994. Revin acum la întrebarea pe care o aveam: CE SUNT EMOŢIILE?
Absolvent: Cred că de aici ar trebui să pornim. De la definirea emoţiilor. Emoţia este un fel de sentiment şi atunci fără emoţii nu există artă. Colegii mei au nuanţat foarte bine: trebuie să ne ferim de trac. Adică de obsesia penibilului, a ridicolului, căci de aici se naşte tracul când eşti pe scenă. Dacă reuşeşti să obţii o oarecare lejeritate, mergând după metoda lui Stanislavski, al patrulea perete, atunci se creează forma de catharsis cu publicul, pentru că există un transfer de energie dintre actor, ca persoană care creează, şi public. Public care, la rândul său, trebuie să fie şi el un creator, pentru că e nevoie de feedback, care apare nu numai prin aplauze, ci şi prin atenţie. Atenţia publicului poate fi testată cel mai bine în momentul pauzelor în teatru. Dacă pauza, indiferent cât de lungă, are încărcătură, publicul rămâne atent. Şi cred că asta e important, să încercăm să ţinem publicul aproape şi atunci când nu există nici mişcare şi nici text.
G:A.: Aţi adus în discuţie câţiva termeni care ar avea nevoie să fie dislocaţi, adică pulverizaţi prin înţelegere, pentru a putea ajunge la o sinteză a lucrului. Şi atunci am şi eu câteva întrebări. În primul rând am notat aici „emoţie stimulatoare”. Apoi „emoţie în relaţie”, „atenţia la public”, „emoţia este un sentiment” şi aţi adus în discuţie un lucru foarte important, care este „simţul ridicolului”, şi un al doilea, la fel de important, „pauza”. Bun: Ţinând seama de faptul că fiinţa umană este numitorul comun a absolut tot ce înseamnă artă, şi ne referim la actorie: scriitorul este fiinţă umană, personajul este fiinţă umană, regizorul este om, actorul este om, şi toate personajele care înconjoară un spectacol sunt fiinţe umane. Am următoarea întrebare: tot ceea ce am notat eu aici şi tot ceea ce trăiţi înainte de a intra într-un spectacol, repetiţie ori examen, cui îi aparţine? (…) Ce „stare” ca să zicem aşa aveţi când intraţi într-un spectacol, sau o repetiţie? (…) Când stai să intri în scenă și mai e un moment până să faci un pas ca să intri în scenă? (…) Ca reacţie fizică, ce percepeţi?
Student: Tremurat
G.A.: Bun, mulţumesc, altceva?
Student: Nesiguranţă, surescitare, bate inima foarte puternic.
Student: Senzaţie de fluturi în stomac.
Studentă: Simţi că ţi se înmoaie corpul. O stare de slăbiciune.
Student: Lipsă de coordonare între gând, mişcarea pe care ai de gând să o faci şi ce face corpul.
G.A.: Deci un hiatus. O ruptură.
Studentă: Pentru mine, înainte de a intra în scenă, toate simţurile devin brusc mai puternice. Chiar dacă mi-e foame nu pot mânca, pentru că voi vomita. Mi s-ar face rău.
G.A.: Deci în momentul când apare emoţia am tot felul de reacţii fizice. Cine? Eu, propriu şi personal. Deci eu, acela care am ceva de făcut. Hai să vedem acuma, să fiţi foarte atenţi la voi înşivă, şi duceţi-vă cât mai adânc în pornirea lăuntrică. E foarte delicat ce vă întreb acuma: în momentul acela ce anume stârneşte în corpul vostru aceste reacţii? Dincolo de corpul fizic?
Studentă: Gândurile.
G.A.: Adică…?
Studentă: Teama de a fi judecat. Sa nu gafezi.
Student: Frica de apariţie în larg, când te vede publicul. Când ai apărut te temi că ceea ce vei spune nu va fi ca la repetiţii, sau va fi judecat.
Studentă: Vrei să te placă publicul.
G.A.: Deci toate aceste reacţii fizice sunt datorate faptului că vrei să te placă publicul. Şi dacă vrei să te placă publicul… publicul te place dacă…?
Student: Eşti bun, dai randament…
Student: Eşti sincer. Eşti credibil.
Student: Dacă îi îndeplineşti aşteptările.
G.A.: Şi cum pot eu să îndeplinesc aşteptările publicului?
Studentă: Unii apreciază când un actor se maimuţăreşte pe scenă, alţii când actorii sunt fireşti pe scenă.
G.A.: Ce anume vreau eu în momentul când ies pe scenă?
Student: Un actor bărbat îşi doreşte ca toate femeile din public să îl dorească, iar o femeie invers, toţi bărbaţii să o dorească.
G.A.: Orice actor bărbat ori femeie vrea să fie…
Student: Plăcut şi iubit.
G.A.: Şi cum poţi să fii plăcut şi iubit?
Studentă: Dacă eşti liber de frica respectivă.
Studentă: Dacă eşti perfect.
G.A.: Bun. Deci vreau să fiu perfect. Bine, carismatic. Toate aceste lucruri înseamnă că eu, actor, când am păşit pe scenă vreau să fiu bine. Putem să facem legătura dintre emoţie şi nevoia de a fi bine. Prin urmare, cel care vrea să fie bine în spectacol este „eu”. Care va să zică, emoţia este, la rădăcină, datorată nevoii de a fi bine. Mă tem să nu mă împiedic, să nu uit textul, să nu se întâmple „ruptura” de care vorbea dumnealui, să nu îmi cadă nădragii. Emoţia se datorează reacţiei mele, a persoanei, individului, de frică pentru propria mea situaţie. Vreau să fiu bine şi atunci toate belelele fizice, psihice, gânduri şi aşa mai departe mă asaltează. În momentul când reuşesc să-mi dau seama de lucrul acesta se întâmplă două fenomene: încerc să mă eliberez de propria mea grijă, de propria mea neputinţă şi să am conştiinţa că am ceva de transmis. Şi atunci nu mă mai ocup de mine însumi. În momentul acela nu mai sunt eu important. Important este publicul şi ceea ce am eu important a-i spune prin cuvintele textului. În momentul acela emoţia aceasta disconfortabilă se transformă în libertate, în deplină uşurătate în tot corpul şi problema emoţiei distrugătoare dispare complet. Pentru că ştiu că nu eu sunt important, ci publicul.
Student: Există un moment în care se întâmplă eliberarea asta de trac. Dacă momentul acela este în scenă, adică după ce a trecut primul sfert de oră. Aşa mi se întâmplă mie, de exemplu. În primele minute şi înainte de a intra în scenă sunt foarte tracasat. Dar după zece minute reuşesc să mă eliberez.
G.A.: Asta se datorează unui mecanism de adaptare. Important este ca eu, actor, să am atenţie maximă şi continuă, nu numai înainte de spectacol, ci şi pe parcursul vieţii mele particulare. Dacă sunt atent la fiecare reacţie şi la fiecare stare, sentiment (sentimentul şi trăirea sunt două lucruri complet diferite), de-a lungul vieţii de zi cu zi, dacă am atenţie la ce se întâmplă în interiorul meu în fiecare moment, reuşesc ca atunci când sunt în culise şi aştept să intru, sunt relaxat complet, golit complet de gând, de aşteptare, de teama inconştientă, în interior se face linişte şi personajul, care este o entitate creată de mine şi care are propria lui conformaţie, ia loc în mine şi eu devin transmiţător de sensuri. Şi atunci sunt liber. Nu mai am, nici la intrare în scenă, tot complexul de emoţiii despre care am vorbit. Ele dispar prin simpla cunoaştere şi golire de sine. Dar asta nu se face de azi pe mâine, asta se face în timp. E important să ştiu că e posibil. Vă spun precis că e posibil. Nu e un lucru doar pentru marii actori. Asta o poate face orice om care simte nevoia să-i fie uşor. Adică să intru în scenă uşor, fără să fiu acaparat de această tensiune care se creează.
Student: Şi aşa reuşim să facem diferenţa dintre un moment şi altul din viaţă.
G.A.: Da, căci viaţa nu e stereotipă. Viaţa nu are decât o formulă stereotipă, general valabilă pentru întreaga omenire: ne naştem cu toţii, trăim copilăria, adolescenţa, „iubirea”, căsătorie, poate copii, nepoţi, necazuri, probleme, maturitatea cu toate problemele ei, bătrâneţea, apoi moartea. Toată lumea trece prin aceleaşi experienţe. Totul este la bază o grilă stereotipă. Iar marile deosebiri şi complicaţiile diferite se întâmplă datorită particularităţilor structurale ale fiecăruia dintre noi. Viaţa are o grilă inexpugnabilă.

Sunt atent la public. Cu cât sunt mai atent la public pentru el şi nu pentru mine, cu atât libertatea mea şi calmul şi golul interior e mai creator şi mai eficace. Important atunci când încep să lucrez un rol este să nu ştiu nimic. Să nu vin cu nici un fel de gând şi cu nici o apercepţie, pentru ca să pot lua contact cu rolul respectiv curat. Şi atunci descopăr tot felul de lucruri pe care „ştiind” nu fac decât să le acopăr. E vorba de o capacitate de a te întâlni cu personajul, cu rolul, făcând abstracţie de tot ce ştii. Personajul habar n-are de actor şi nici nu-i pasă. Când privesc ceva cu ochelari cu lentile de o anumită culoare, toate culorile reale se alterează. Pe când dacă am capacitatea să privesc cu ochiul liber, aşa cum apar lucrurile, fără distorsionări, descopăr cu totul altceva decât în situaţia în care îmi pun în faţă ceea ce ştiu. Vi s-a întâmplat să intraţi în camera de acasă pe întuneric? Se simt altfel lucrurile decât la lumina zilei? Vi s-a întâmplat să vă uitaţi în propria casă într-un colţ şi ăla să vi se pară nou, de parcă nu l-aţi văzut niciodată?
Această golire de sine vă va ajuta să nu vă mai obosească emoţia.

Şi acum, simţul ridicolului este una dintre cele mai cumplite piedici pentru actor. Şi simţul ridicolului vine tot din această frică de a nu fi bine. Vreau să fiu bine şi atunci mi-e teamă că sunt ridicol indiferent ce fac. Eu trebuie să fiu demn, prezentabil, să am un fel de autoritate asupra tuturor celorlalţi, ca să am conştiinţa că e bine. Când este prins de acest simţ al ridicolului, actorul nu mai este actor. Simţul ridicolului „=” orgoliu. Orgoliul nu merită să fie luat în seamă, nici în viaţă, nici în actorie.
În drumul spre eliberare spirituală, orgoliul moare ultimul.

La început aşa se întâmplă. Ai avut un moment întâmplător de relaxare. Dacă îl chemi nu mai vine niciodată. Dacă îl cauţi nu mai vine.
Căutarea este voinţă. Şi voinţa este piedică. Dacă însă ai să-ţi iei curajul şi răbdarea să observi ceea ce se întâmplă cu tine în fiecare secundă (să ştii ce se întâmplă cu personajul în fiecare secundă, că este fiinţă umană). În măsura în care intru în contact cu mine însumi, pe toate nivelele, în măsura aceea intru în conract cu personajul pe toate nivelele. Şi atunci lucrul se întâmplă într-un mod relaxat, nu mai am nevoie să fiu crispat, să fiu încrâncenat, căci acel moment de contact dispare.
Student: Păi când am fost conştient de ce mi s-a întamplat, a dispărut.
G.A.: Când mintea controlează distruge viul. Acela era un moment viu. Între VIAŢĂ şi VIU este mare diferenţă: VIAŢA este puiul VIULUI. Viul n-are început, n-are sfârşit.


Jun 26 2012

Față în față cu un grup de studenți la Teatru

Cea mai buna metodă de a învăța ceva este să predai altora despre lucrul respectiv.
Un sandviș Grotovski- Pirandello- Ion Creangă.
Obiectivele mele:
să bage la tărtăcuță, simultan cu niște reguli de animație, câteva sfinte reguli de teatru.

să joace un spectacol de teatru pentru copii, verificând astfel dacă animația lor e valabilă…

Scenariul sandviș pe care l-am creat se numește Ora de teatru

ORA DE TEATRU

Personaje:

Bibliotecarii: Codruta, Alex, Dumitru

Copiii: Anca (Miruna Luna), Andrei (Băiatul timid ca melcul si pirat), Daniela v(Dana Ocheana, sau fricoasa care vrea sa fie curajoasa), Alexandra (Monica Pisica), Andreea (Băietoasa fortoasa)

Personajele din carte: Baba, Radu; Fata mosului, Diana; Mosul, Sorin; Sfinta Duminica, Silvia; Fata babei, Loredana; Cuvântătoarele, Jo, Cătălina.

Actiunea se petrece în bibliotecă. Intră un raft cu cărți pe rotile. Este împins de cei trei bibliotecari, când înainte, când înapoi, după cum se ceartă și înving.

Codruța: Eu sunt de părere că…

Dumitru: Dar de ce tu? Ce, eu n-am spus bine până acum? De unde ți-a venit și ție să ai o părere, așa, pe drum?

Codruța: Mi-a venit din cap. Las că-ți vin eu de hac!

Alex: Eu aș spune că e mai bine
când mă ascultați pe mine.

Codruța: Eu nu vreau să mă las intimadată de doi bibliotecari care ceartă o fată.

Dumitru: Dar, ce, tu nu ești bibliotecară?

Codruța: De dimineață, până–n seară.

Dumitru: Adu-ți aminte de cele câteva cuvinte

Alex: Pe care ți le-am spus azi dimineață,
La cana de ceai și felia cu dulceață:

Codruța: Țin minte, ca acum
și nu mă mai întorci din drum!

Dumitru: Că de ziua copilului trebuie să descoperim o poveste

Alex: Cum alta nu mai este.

Codruța: Problema este
că fiecare din noi vrea altă poveste!

Dumitru: Povestea cea mai bună o am, și e în buzunar,
Problema e alta, și v-o spun foarte clar:
Problema e că nu sunt bibliotecar.

Codruța: Ei, nu mai povesti, că mor!
Dar ce ești, dragă Dumitru?

Dumitru: ACTOR!

În momentul acestei afirmații raftul iese singur din scenă.

Alex:
De ce-ai spus? De ce-ai spus?
Tot raftul cu povești s-a dus.
De unde știm acum care e cea mai bună,
dacă nu suntem bibliotecari care cumpără cărți,
le cataloghează, le-adună,
le citesc până îmbătrânesc,
le dau la copii să le rupă
și apoi le lipesc?

Codruța:
Gata, mica noastră șmecherie a fost demascată!
Nu mai sunt bibliotecară,
acum sunt actriță și fată!..
Ce șansă aș mai avea să vină la mine
povestea scrisă cel mai bine?!…

Dumitru: Nu mișcați! Vin copiii de la Grădi, vor să fie informați!

Cad toți trei în fund, neputincioși:

Anca Miruna-Luna: (uriașă) Intră cântând: Sunt Luna Miruna și dansez, și visez
Sunt Luna Miruna și dansez, și visez
La o poveste în care prințul meu este
Mititel cât un inel, să mă pot juca
cu el.

Actorii vor exagera reacțiile adulților față de copii când cei din urmă au cu totul alte idei decât ei: oripilați, enervați, îngroziți, se prostesc alintându-i pe cei mici și devon mai caraghioși decât aceștia etc.

Coboară de pe umerii lui Andrei și îi dă două bețe pentru coarne. Andrei înaintează târându-se către actori și îi sperie.
Andrei cel timid:
Sunt Andrei,
Nu vă speriați,
nu mă certați,
nu mă călcați
Când mă vedeți,
să mă strigați!
Fiindcă sunt timid și cam bleg,
am cornițe și mersul de melc.

Codruța: Andreeei! Fii curajos (îl pupă între cornițe)

Dar când sunt încurajat mă transform într-un pirat
Merg pe mări, zbor peste țări
Caut peste tot comori.

Pânza se transformă în peretele umblător pe care Dana Ocheana îl poartă după ea ca să se apere

Dana Ocheana:
Priviți la mine,
sunt ochioasă ,
mă uit foarte bine, fiindcă-s fricoasă.
Aș vrea o poveste în care să nu mă depărtez de casă!
De-aceea o port în spate,
poate
devin curajoasă.

Băiețoasa forțoasa:
Dana Ocheana,
lasă că te apăr eu!
Sunt băiețoasa forțoasa, nu mi-e greu.
Vreau o poveste cu mine și cu un leu!

Monica Pisica:
Monica Pisica, cea alintată
vrea să știe
dacă aveți șoricei de hârtie
Să le leg ață, să-i fac zmei,
Să umble ei după mine și eu să fug de ei.
Să spună lumea iată o pisică vânjoasă
cât un leu paraleu.
Luați-o acasă!

Cei trei actori se ascund după paravan.

Alex:
Vai de mine, ce creaturi curioase.
De unde să le dăm povești cu lei, cu prinți și case?
Tot raftul cu povești s-a dus.
Este 1 iunie, ziua copiilor…
și n-avem nimic de spus!…

Dumitru:
Doar dacă acceptați în sfârșit
povestea despre care v-am vorbit.
O vom desfășura încetul cu încetul sub ochii lor
și-i vom învăța ce înseamnă să fii actor.


Codruța:

Bine, fie și așa!…
Mor de ciudă
că n-a fost povestea mea!

Dumitru iese în fața tuturor, creează o carte din bețe și pânză, îi dă filele până se ajunge la personajul lui Sorin.

Sorin:
Pentru ca o poveste să fie pe deplin fericită
Are nevoie să fie citită și ascultată,
Apoi imaginată, și jucată.

Băiețoasa- Forțoasa: Dar noi nu știm să citim!

Alex:
Cu siguranță că știți povestea.
De aceea, noi vă povestim.

Codruța:
Voi în schimb, va trebui să fiți veseli și cu capul în nori,
să învățați să fiți actori.
Aceia dintre voi care știți să jucați,
la nevoie,
vă rugăm să ne completați.

Dumitru: Mai întâi, pentru a transforma o poveste într-o piesă de teatru, aveți nevoie de un spațiu de joc. Cine știe ce este un spațiu de joc?

Copiii mimează și denumesc cu voce tare: groapa cu nisip, coltul cu jucării, piscinuţa în care mă scald etc.
Dumitru: Dragii mei, dacă vreţi să transformaţi o poveste într- un spectacol de teatru, trebuie să alegeţi un spaţiu gol unde nu se întâmplă nimic altceva decât teatrul pe care îl faceţi. Spaţiul trebuie să fie curat, foarte curat, să aveţi pentru el nişte reguli foarte clare de comportament. Elementele de costum și de recuzită din spaţiul de teatru trebuie folosite numai pentru teatru.

Copiii încep să mimeze măturatul scenei, spălatul pe jos.

Nu vorbim, nu alergăm,
vrem ca scena s-o spălăm.
Asta este scena noastră şi tăcerea e măiastră.
Zi de zi,
când ne-ntâlnim
Atât putem,
să ne zâmbim.
Să ne-nclinăn, să ne-ascultăm
La teatru să ne concentrăm!

Gataa! Pot să intre personajele din poveste.

Codruţa: Dragă personajule, vino întâi să verifici dacă spaţiul în care veţi intra a fost curăţat, dacă vă puteţi concentra.

Sorin: Dar noi, personajele din poveste, suntem măiestre!
Îndată ce pe scenă intrăm,
Ne concentrăm!

Dumitru: De exemplu? Ne poţi da un exemplu?

Intră povestitorii cu beţele, strigăturile şi paşii de horă (melodia de la Ciuleandra)
Când să plece, copiii îi strigă:

Monica Pisica: Staţi, nu plecaţi, vrem să ne-nvăţaţi
Altă regulă importantă de teatru.

Sorin:
Dar noi suntem personaje din carte.
Teatrul îl joacă numai actorii.
Numai actorii au de teatru parte!
Ei ştiu toate regulile jocului,
ei sunt stăpânii locului.

Luna Miruna: Şi voi ce sunteţi, atunci?!

Sorin: Noi suntem personajele bune la mai multe munci: când vei citi, vom apărea repede în imaginaţia ta. Când vei deschide cartea vom răsări cu un cuvânt care să te pună la pământ ,să citeşti povestea până la deznodământ. Pe urmă, noi putem să te urmărim oriunde mergi, să-ţi fim exemplu de comportament, să te facem să ne înţelegi. Dacă te uiţi în linişte şi cu atenţie la noi, poţi să ne copiezi ca la teatru, apoi.

Alex:
Copii, asta e adevărat.
La teatru trebuie să fii atent la ce personaj ai de jucat.
Să te uiţi bine la el şi să-l treci în corpul propriu
drept model.
Ca să poţi învia
un personaj în pielea ta,
trebuie să te concentrezi,
să te concentrezi în linişte,
iar liniştea e cam aşa:

Personajele sunt în linie cu faţa la copii şi produc diferite zgomote din beţe: vântul, guguştiucul, ciocănitoarea, coasa. Ploaia, uşa scârţâie, pisica supărată, adunarea puilor (ţiri, ţiri, ţiri),calul, oile, fluieratul moşului, se taie lemne. Toaca, slujba la biserică.
Monica Pisica:
Nu înţeleg la ce ne foloseşte liniştea.
În mintea mea, liniştea e ceva chinuitor
care mă gâdilă la limbă de mor.
Când spui LINIŞTE şi mă gândesc, îmi vine să vorbesc.

Alex:
Poate că ai dreptate.
Dar LINIŞTEA le ascultă pe toate!
Deci, dacă vrei să fii liniştit rău
Începe să asculţi
Tot ce e în jurul tău.

Băiețoasa Forțoasa:
Teatrul ăsta e prea greu!
Adevărul este
Că sunt mai drăguţe personajele din poveste.
Ele nu ne dau directive şi sunt distractive.

Sorin:
Adevărul este că noi o să vă dăm nişte reguli şi nişte comori
Când o să vreţi să fiţi scriitori.
Însă acum,
teatrul se-nvaţă de la actori.
Fiţi atenţi la ce vă spun!

Codruta: Erau odată un moșneag și-o babă
Și moșneagul avea fata lui, și baba, iar, o fată.

Alex: Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă.
Fata moșneagului era frumoasă, harnică, ascultătoare și răbdătoare.

Dumitru: Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale!
Ea, după lemne prin pădure, ea cu măcinatul la moară,
Ea, cu toate câte erau de făcut, de dimineață până-n seară.

Fata moșului: Mămucăă, tătucăăă, surioarăă!…
Baba: Of, leneșo, n-ai plecat la moară? Huș! Huș!
Fata moșului: Mă duc acuș!
Moment dans măcinatul la moară.
Familia, așezată prin casă, fiecare îndeletnicindu- se cu ceva: moșul ascute coasa, baba împletește, fata babei se oglindește.(mobilierul din casă e făcut din corpurile copiilor; fond sonor de păsări, atitudini mute la ce se spune, poate chiar reacții.au învățat asta la lecția despre liniște ).

Baba: Fată leneșă, soi slut, ușernică și mincinoasă, cui te-a făcut!
Toată ziua pe laviță stai și mâncare nu ne dai!
Se așează toți la masă.

Fata babei: Tată, eu cu mămuca am făcut plăcintuca!
Eu mă chinui de-aseară să aduc un sac de la moară.
Iaca, mănâncă mămăligă nici rece, nici caldă să nu te frigă!

Baba: Și să-i spui fetei tale să ne mai lase cu-atâtea fasoane!
Cât e ziua de lungă se-așează pe unde-apucă, să plângă:
Că n- are mamă, că eu nu-s bună, că fiică-mea-i rea
și câte-n stele și-n lună.
Să facă treabă, moșnege, de vrea cu noi să se lege!
Moșul: Așa i-oi spne să facă.

Fata babei: Spune-i să și tacă!

Moșul: Draga tatei, iaca ce-mi tot spune baba despre tine:
Că nu-i bine.
De-aceea du-te încotro vei vedea, că nu e pace-n casă
Din pricina ta.
Să fii harnică, ascultătoare și bună,
Până-i ajunge bătrână!
O îmbrățișează și fata pleacă în liniște, intrând în pădure.

Codruța, către copii: Faceți pădurea.

Derutați, în cor: Cum să facem o pădure?

Dumitru: Principala problemă de care se lovește un actor este limita propriului corp.

Luna Miruna: Ce înseamnă o limită?
(copiii vor avea dimensiunile curioase de la început)

Alex: Limita la un actor înseamnă ceva de care nu-și dă seama.
Melcul Andrei: Și de unde știe atunci, că are o limită?

Dumitru: De obicei afli numai când lucrezi la un rol; cum ar fi pădurea. Când nu lucrezi nu poți vedea care este limita ta.

Monica Pisica: Și când lucrezi, ce vezi?

Coduța: Vezi dintr-o dată ceva peste care nu poți trece sau, dacă încerci, atunci treci foarte greu. Limita e ca un HOP, e ca un STOP. Corpul tău îți spune: Eu nu știu ce să fac acum, nu știu cum să mă port, nu știu cum să mă mișc!

Alex: Să presupupunem că suntem la ora de teatru. Eu îți spun: Corpul tău e Scufița roșie. De obicei, te uiți la mine și nu știi ce să faci, deci nu te miști. Sau îți spun: Corpul tău e o mare în furtună cu o bărcuță pe ea. Și în cazul acesta te vei uita la mine și vei aștepta să-ți arăt eu furtuna, marea sau bărcuța.

Luna Miruna: Și actorul , dacă vrea să-i răspundă el singur corpului său, ce spune, cum spune?

Dumitru: Actorul mai întâi plânge.
În cor: Plânge?! (copiii râd)

Codruța: Se enervează, pleacă, nu mai vrea să joace.
Alex: I se pare că rolul lui e cel mai urât și că toate celelelalte sunt mult mai frumoase.
Dumitru: Pe urmă, strigă în gura mare regizorului sau profesorului de teatru că de ce nu-l învață să joace? Să-l învețe!

Melcul Andrei: Înseamnă că actorii sunt niște copii ca noi.
Deci, dacă vrem, putem și noi să fim actori, e foate simplu, cred.

Alex:
Într-adevăr, actorii sunt niște copii ca voi. Ei sunt în același timp și actori. Prima datorie a actorului este să înțeleagă că nimeni, niciun regizor și niciun profesor de teatru nu îi va da nimic.
Coduța: Dimpotrivă, îi vor lua totul.

Copiii se sperie

Dumitru: Căci noi toți și toți oamenii care vin la teatru se hrănesc cu ceea ce le dă actorul: cu glumele lui, cu plânsul lui, cu toate cuvintele și cu toate mișcările lui. Nimeni nu-i pune în mână firimitura cu care să-l hrănească. Actorul trebuie să facă singur pâinea cu care ne hrănește de pe scenă.

Codruța: Ceea ce voiam să vă spunem este că atunci când actorul are o limită, un hop, un stop, un nu știu cum se face sau nu știu cum se zice, îi vin în ajutor…Exercițiile corporale.

Alex: Exercițiile corporale ocupă un loc important în antrenamentul actorului. Ele elimină blocajele psihice și fizice. Sunt pâinea zilnică a actorului: corpul se întinde, atenția devine activă, imaginația devine vie.

Așadar, vă rugăm să faceți pădurea!
Copiii intră ușor în joc.
Pădurea trebuie să devină un moment colectiv atât cu copiii, cât şi cu publicul. Personajele vor parcurge un drum lung prin public.

Cățelușa:
Fată frumoasă și harnică, îngrijește-mă și pe mine, că ți-oi prinde și eu bine!
Copacul cu omizi:
Fată frumoasă și harnică, curăță-mă și pe mine, că ți-oi prinde și eu bine!

Fântâna:
Fată frumoasă și harnică, curăță-mă și pe mine, că ți-oi prinde și eu bine!

Cuptorul:
Fată frumoasă și harnică, zidește-mă și pe mine, că ți-oi prinde și eu bine!

Codruța: Și mergând fata noapte și zi
Nu știu cum, se rătăci!
Alex: Și mergând ea zi și noapte
Ajunse departe.
Dumitru: Ajunse pe jos
Într-un codru-ntunecos.
Dădu de-o poiană luminoasă
Unde se afla o casă.
Codruța : În casa aceea stătea Sfânta Duminica.

Copiii fac pădurea și coliba din care iese bătrâna.

Sfânta: Vezi bine,
Dumnezeu te-a adus la mine,
Copilașii să-mi băiești,
Mari și mici, să mi-i hrănești,
Nu prea fierbinte,
Că te-or ține minte!

Dumitru: De cum sfânta a plecat
Alex: fata moșului s-a suflecat,
Codruța. Copiii mi și-a strigat,
Dumitru: Pe dată i-a spălat
Alex: Și i-a pus și la jucat!
Codruța: Vorba ceea:
Alex: la plăcinte înainte,
Numai cine e cuminte!

Moment cântat din slujba ortodoxă.

Alex: Sfânta Duminică, de cum a venit,
Mult i-a mulțumit.
A trimis-o-n pod să-și aleagă
Un cufăr mai mare sau vreo ladă.

Codruța: Dar, să vezi minunăție,
Fata s-a întors la sfântă cu-o cutie..

Fata moșului: Sfântă Duminică, să știi așa,
Asta e răsplata mea.
Am luat un lucru mic
Fiindcă am trudit un pic.
Sfânta Duminică: Cea mai mare bogăție
Să stea în această cutie!
Du-te-acasă, fată frumoasă,
Și fă-te mireasă!

Copil 1: Pe drum, cuptorul grijit de dânsa
Era plin de plăcinte rumenite.
I-a mulțumit cum se cuvine,
Căci a hrănit-o bine.
Copil 2: Fântâna plină până-n gură cu apă curată
A o stoit setea și oboseala ce o mistuiau pe fată.
Copil 3: I-a dăruit și două phare de argint lustruit.

Copil 4: Părul pe care-l îngrijise fata,
I-a dat pere cu găleata.
Copil 5: Iar gingașa cățeluță pe care o-ngrijise
Vonică, voioasă, i-a adus o salbă de la ea de-acasă.

Copil 1: Și uite-așa, de unde umblase ca a nimănui,
S-antors acasă, fata moșului.

Codruța: Doamne sfinte! Ați folosit cuvinte!
Alex: Acum, cu puțin curaj, putem vorbi despre personaj.

Dana Ocheana: După cum mă gândesc eu,
Nu este foarte greu…

Alex: Ceea ce ai nevoie să știi cu adevărat…

Băiețoasa Forțoasa: Te rog, te rog, să nu-mi spui prea complicat!….

Alex: Stai liniștit, căci e de bine.
Personajul se află acum, aici, astăzi, în tine.

Băiețoasa Forțoasa: În mine?!
N-am înțeles foarte bine.

Dana Ocheana: N-am nevoie de costum, de machiaj,
n-am nevoie de niciun trucaj?!

Melcul Andrei: Dacă vreau să joc un împărat,
Am nevoie de-un cal, de-un palat…

Luna Miruna: Dacă vreau s-o joc pe Mătușa Mărioara,
Am nevoie de un par și de-un cireș cu fructe, vara.
Pe urmă, sunt atentă la mimică, sunt atentă la voce și la mișcări…

Alex: Asta-i! Te-apropii! PERSONAJUL ÎNSEAMNĂ GÂNDURI ȘI STĂRI!

Alex: Cum te simți acum?
Melcul Andrei: Cam…derutat, cam.. bleg, cam….nebun…

Alex: Și care e mersul indicat pentru așa o stare?

Melcul Andrei: Împiedicat la picioare…

Alex: Deci vei avea vocea, mimica, și mișcările care se află deja în starea și în gândurile tale.

Dana Ocheana: Deci, mai întâii, trebuie să știu starea împăratului ori starea mătușii, a lupului, sau a oricărui personaj.

Codruța:
Starea nu se știe, starea se simte.
Gândurile nu se aud decât dacă ies prin cuvinte.
Atunci, cum poți afla care este starea sa, a celui personaj?

Dana Ocheana: Dacă mă gândesc bine…
Nu știu să spun.

Codruța: Personajul este ca un fum, ca un un strămoș pe care nu îl ai în față cu adevărat, dar pe care ascultându-l bine, l-ai și înviat. Trebuie să fii atent, să te lași ghidat de cuvintele lui, ca să-l vezi în adâncul sufletului; pe urmă, vîzându-l, poți arăta pe scenă cum se mișcă, cum vorbește, cum te cuCerește…

Luna Miruna:
Dar un actor ce face
când trebuie să joace un personaj rău, urât, care nu-i place?

Dumitru: Te gândești la fata babei, cumva?

Luna Miruna: Da, chiar la ea.

Dumitru: Păi, dacă ne gândim bine, ce știi tu despre tine?

Luna Miruna: Despre mine, cu adevărat?

Dumitru: Exact.

Luna Miruna: Păi, știu…tot ce-am învățat: ca sunt cuminte, că mă joc, că sunt frumoasă, că am casă, că am o surioară, că merg la școală la vară…că am noroc

Dumitru: Văd că despre tine știi numai de bine!
Tot așa gândea despre ea și fata cea rea: că e frumoasă, că are o casă, că are o surioară, că se mărită poate la vară, că are noroc.

Luna Miruna: Dar ea era leneșă și rea!

Dumitru: Asta vedea fata moșului. Fata babei gândea despre sine, că tot ce face e foarte bine.
La fel ca și tine!….
Deci, când vine vremea să joci, fii atentă la ce spune, încearcă să o vezi în tine, dă-i dreptate în toate, și lasă-te purtată de ea. Învață s-o iubești ca s-o zămislești. Iubește-o după cum te iubești pe tine.

Luna Miruna: A, așa e mai bine.
Dar n-am curajul să încerc decât dacă vine personajul lângă mine.

Fata moșului: Mamă, mă lasă și pe mine să plec de-acasă!
Ș-apoi, să vezi ce bogăție ți-oi aduce,
De-ar rămâne duțmancele năuce!
Că n-a sărăcit lumea c-o cutie adusă de soră-mea,
Care nimic mu știe.

Baba: Mergi la drum, fata mea,
Și-adu lada cea mai grea!

Copiii încep jocul pădurii. Personajele le fac semn să intre în joc, astfel încât fiecare e asistat de personaj, dar joacă într-un cu totul alt ton, sau altă cheie.

Monica Pisica: Și fata babei, săraca,
I-a nimerit Sfintei Duminici poarta.
Sfânta i-a cerut și ei să aibă grijă de cei mititei.

Doar că fata babei, pe care o știm…
S-o vedem, ce să mai vorbim?

Animalele sunt făcute acum de personaje și de actori. Când nu vor avea de mimat animale, personajele vor mima textul cu atitudini diferite de cele ale copiilor care le joacă rolul. Același lucru este valabil și pentru actori.
Luna Miruna: Hei, șarpe! Nu te mai uita la mine!
Spală-te bine!

Hei, lupule, nu urla în gura mare!
Fă-ți mâncare!

Hei, ursule, să-ți fie de bine dacă te-ai opărit,
că eu m-am îmbogățit!

Sfântă Duminică, n-ai venit?

Sfânta: Sărăcești ori bogățești
Prin ceea ce făptuiești!…
Fata babei: Când mă răplătești?
Sfânta: Du-te-n pod și ia cu tine
cutia ce ți se cuvine.

Și fata babei ieși din casă
Cu bogăția cea mai aleasă.

Doar că în timp ce-o căra,
Înfometa.
Cuptorul îi întinse plăcinte,
Dar ea nu putea mânca
De fierbinte.

Fântâna, cu apă până-n gură,
N-a vrut să-i dea o picătură.

Părul, cu multele pere ce-avea,
Pe când fata a-ntins mâna să ia
Se înălța, se înălța…

Iar cățeluța ce fusese rănită
Nu i-a dat niciun bănuț
Din salba ce-o purta la gât,
Aurită.

Ajunsă acasă, baba și cu fata ei erau convinse
c-o să fie de o și mai mare bogăție.
Doar că, îndată ce-au deschis lada fermecată
Le-a mâncat un balaur…turmentat.

Balaurul acela trăiește și astăzi sub soare,
E lăcomia din fiecare!

Moșneagul a rămas liniștit din partea babei, să știi,
Și avea nenumărate bogății.

A măritat pe fiică-sa după un om bun și harnic,
Iar noi am aflat povestea de la paharnic.

Adică vornicelul de la noi din sat
Care ne-a pus și la jucat.

Dansul final îl încep împreună, dar este un final fals, așa încât un copil va întrerupe muzica pentru a pune publicului următoarea condiție :

Băiețoasa Forțoasa: Ies la aplauze doar dacă ne spuneți cine a jucat cel mai bine: actorii, personajele, sau noi, copiii?

Alex:
Stai! Nu cumva să faci această greșeală! Publicul te aplaudă sau iese din sală!
Când ești public, nu știi de mofturi, condiții sau teorii.
Dacă ți-a plăcut, mai vii.

Codruța:
Ceea ce vrem să înțelegi este foarte simplu și clar.
Fiecare actor are felul său de a sta în picioare, de a se mișca, de a vorbi, de a tăcea, de a gesticula.
(către copii) O sută de mii de fete de babe să faci, nu seamănă una cu alta, că nu-s cozonaci!
(către public) O sută de mii de fete de babe să vezi, pe toate le crezi.
Căci, dacă sunt făcute bine, fiecare fată de babă va semăna cu tine, cu el, cu ea, cu mine. Niciunul nu suntem la fel!

Dumitru (gelos):
Asta de unde e furată?

Codruța:
De la o bătrână profesoară care s-a lăsat studiată.

Dumitru:
Cum o cheamă pe ea?

Codruța:
Geta.

Dumitru:
Aha!

Sorin: Pentru ca o poveste să fie pe deplin fericită
Are nevoie să fie citită și ascultată,
Apoi imaginată, și jucată.

Băiețoasa Forțoasa: Nu vorbim, nu alergăm, vrem ca scena s-o spălăm.
Asta este scena noastră şi tăcerea e măiastră.
Din când în când, când ne-ntâlnim
Atât putem, să ne zâmbim.
Să ne-nclinăn, să ne-ascultăm
La teatru să ne concentrăm!

Monica Pisica: Nu înţeleg la ce ne foloseşte liniştea.
În mintea mea, liniştea e ceva chinuitor
care mă gâdilă la limbă de mor.
Când spui LINIŞTE şi mă gândesc, îmi vine să vorbesc.

Codruța, Alex, Dumitru:
Poate că ai dreptate.
Dar LINIŞTEA le ascultă pe toate!
Deci, dacă vrei să fii liniştit rău
Începe să asculţi
Tot ce e în jurul tău.

Melcul Andrei: Adevărul e că eu spun HOP
Când limita e-n propriul corp.
(către Luna Miruna) Oricât ai fi de balerină,
Grațioasă și senină,
Salvarea, ca să nu te plafonezi
Este să te exersezi.

Luna Miruna:
Exercițiile corporale
Elimină blocaje fizice și psihice banale.

Dan Ocheana: Când mergi pe scenă sau pe drum
Simți personajul ca un fum.
El e strămoșul din tine care din adâncuri îți vorbește.
Uită-te bine la el
Și ia-l de model.

Dumitru: Trebuie să recunoașteți, afară de orice teorie,
Că povestea mea a fost…o nebunie.

Codruța: I-ai învățat pe copii mai mult decât știi.

Alex: E o lege care spune că cel mai bine înveți
Predând altora!
Pe bune!
Toți vor face hora strigăturilor.


Jun 26 2012

Dl.Goe (I.L. Caragiale), dramatizare

(Pe peronul garii se afla Mamita, Mam Mare și Tanti Mita. Langa ele se agita Goe.)

Goe:Mam mare, de ce nu mai vine?…Eu vreau sa vie!
Mamita: Vine acuma, puisorul mamii! (il saruta, apoi ii potriveste palaria, ii verifca biletul din panglica palariei)
Mama mare: Vezi ce bine-i sade lui cu costumul de marinel?
Mamita: Mamito, nu ti-am zis ca nu se zice marinel?
Mama mare: Da cum?
Mamita: Marinal.
Mama mare: Ei, ziceti voi cum stiti, eu zic cum am apucat.
Goe: Vezi ca sunteti proaste amindoua? Nu se zice nici marinal, nici marinel…
Tanti Mita: Dar cum, procopsitule?
Goe: Mariner…
Mam mare: Apoi de, n-a invatat toata lumea carte ca dumneata. (iar ii potriveste palaria)

(Soseste trenul, pasagerii urca, trenul a plecat, mama mare face o cruce, iar Goe scoate capul pe fereastra)

Locomotiva: Nu e voie sa scoti capul pe ferestra, mititelule!
Goe: Ce treaba ai tu, uritule? (ii zboara palaria, apoi urla)Mamito! Mama mare! Tanti!
Cucoanele in cor, la fereastra: Ce e?
Goe: Sa opreasca, mi-a zburat palaria!
Controlorul: Biletele, domnilor!
(Cucoanele arata biletele, si vorbind toate in acleasi timp ii explica tragedia lui Goe)
Locomotiva: De ce-a scos capul pe fereastra?
Tanti Mita: Nu e treaba dumitale, ce te amesteci dumneata?
Controlorul: Trebuie sa platiti bilet.
Tanti Mita: Sa mai platim?
Mamitica: Si pe deasupra un leu si 25 de bani?
Mama mare: N-am platitira o data?
Mamita (zguduindu-l pe Goe): Vezi daca nu te-astimperi?
Mama mare: Ce faci, soro, esti nebuna, nu stii cit e de simtitor? (il smulge de mina, trenul pine frina si cad toti unii peste altii)
Mama mare: Te mai doare nasul, puisorule?
Goe: Ma doare.
Mama mare: Sa moara mama mare?
Goe: Sa moara.
Mama mare: Hai sa-l pupe mama mare, ca-i trece! (ii pune pe cap o bereta) parca-i sade bine cu beretul! (il scuipa, sa nu-l deoache, apoi il saruta)
Tanti Mita: Da cu ce nu-i sade lui bine?
Mamita: Lasa-l incolo, ca prea e nu stiu cum. Auzi dumneata, palarie noua si biletul! (se preface suparata) Dar pe mamita n-o pupi?
Goe: Pe tine nu vreau!
Mamita: Asa? (se preface ca plinge)
Goe: Las ca stiu eu ca te prefaci!
Mama mare: Ti-ai gasit pe cine sa inseli!
Mamita: (incepe sa rida) Cine ma pupa uiteee… ciucalata! (Goe o pupa, ia ciocolata si iese pe coridor)Mama mare: Puisorule, nu mai scoate capul pe ferestra! E lucru mare cit e de destept!
Tanti Mita: E destept de speriat, parol!

(pauza)
Mamitica: Ia vezi, ce face baiatul afara, mamito?
Mama mare: (ridicindu-se) Goe, puisorule! Vai de mine, nu-i baiatul, unde e baiatul? S-a prapadit, a disparut baiatul!
Mamitica: A cazut din tren! Tato, mor!
(bubuituri de la toaleta)
Tanti mita: Goe maica, acolo esti?
Goe: Da.
Mama mare: Aide, iesi o data, ne-ai speriat!
Goe: Nu pot!
Mama mare: E incuiat!
Goe: Nu pot deschide!
Mamita: Vai de mine, ii vine rau baiatului!
(Soseste controlorul, il elibereaza pe captivMamamare ramine pe coridor asezta pe o valiza pentru a-l supraveghea pe baiat, baiatul vede intr-un tirziu semnalul de alarma, urca pe valiza si il trage, trenul se opreste intr-o frina care ii rastoarna)Mama mare se trezeste, isi da seama si il stringe in brate luindu-l pe sus in compartiment, unde se prefac toate ca dorm.

Controlorul: Cine a tras semnalul de alarma?
(nu raspunde nimeni, controlorul iese a lehamite si trece mai departe, dupa care striga) Porniiim!
Trenul opreste in gara!
Tanti Mita: Doamne, ce bine c-am ajuns! In sfirsit, bergem de 1 Iunie la circ, la Bucuresti!
Taxi!…(urca toate trei impreuna cu baiatul, si ies din scena)


Jun 26 2012

Vizita, (I.L .Caragiale)- dramatizare

Moment mut (Domnul bate la usa, are un buchet de flori in mina, ii deschide slujitoarea, ii da acesteia paltonul, se descalta de pantofi, dupa care cu florile in mina intra in salonul doamnei. Doamna il intimpina in picioare, ia florile, i le da slujitoarei care le pune in vaza, dupa care ii face semn domnului sa se aseze la masuta de ceai. In timpul acesta Ionel sta in mijlocul camerei si priveste foarte atent la noul venit si la mama lui. Nu-i convine ca maica-sa nu-i mai da lui atentie, dupa care iese din scena impreuna cu servitoarea)

Domnul: Dar bine, veche prietena, nu mai iesiti la nicio petrecere!
Cucoana: sa-ti spun drept, cind era Ionel mititel, mai mergea; acu, de cind s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup de el, trebuie sa –i fac educatia.
Servitoarea (intrind cu cestile de ceai pe tava, în timp ce Ionel invirte spada in jurul ei): Uite conita, Ionel nu se astimpara!
Cucoana: Ionel, vino la mama! (catre domn) Nu stii ce strengar se face si destept!
Servitoarea: Conita, Ionel nu ma lasa in pace! Astimpara-te, ca se varsa ceaiul!
Cucoana (sarindu-i dinainte baiatului si oprindu-l sa mai exerseze spada): Nu ti-am spus sa nu te mai apropii de servitoare cind e cu miinile incarcate? Daca patesti ceva moare mama. Vrei sa moara mama? (il saruta pe frunte, Ionel o saluta militareste si se retrage intr-un colt, de unde va scoate o toba si o trimbita; curind nu se vor mai auzi mama si musafirul, caci Ionel va face turul camerei marsaluind; o muzica pe tobe)
Dupa un scurt moment mut in care cei doi isi povestesc pe muzica, se aude glasul Cucoanei.

Cucoana: Ionel! Ionel! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, cind sunt musafiri!
Domnul (n-are ce face si se baga in seama): Si pe urmă, dumneata esti rosior in cavalerie.
Ionel: Maior!
Domnul: Tocmai! La cavalerie nu e toba; si maiorul nu cinta cu trimbita; cu trimbita cinta numai gradele inferioare; maiorul comanda si merge in fruntea soldatilor cu sabia scoasa.

Ionel trinteste toba, scoate sabia si striga luptindu-se cu tot ce iese in cale.
O muzica ritmata pe care cei doi musafiri se feresc sa nu primeasca lovituri, in acelasi timp continua discutia pe muteste.

Servitoarea (intra cu prajituri pe care Ionel le imprastie in sus, in toate directiile): Tine-l conita, ca ma da jos!

Lovitura de gratie peste prajituri. Cicoana se repede sa-l opreasca si incaseaza si ea o lovitura, in cele din urma reuseste sa-l opreasca pe Ionel din atac.
Cucoana: Vezi? Vezi, daca faci nebunii? Era sa-mi scoti ochiul. Ti-ar fi placut sa ma omori? Saruta-ma sa-mi treaca si sa te iert!

Servitoarea se ridica in viteza si fuge sa aduca dulceata, cit Ionel e tinut prizonier in bratele mamei; musafirul infuleca dulceata in viteza cu ochii la prizonier, sa nu scape. Ionel se ridica si ia si el o dulceata de pe masuta.
Cucoana: Unde te duci?
Ionel: Vin imediat.

Merge in hol, in fata papucilor musafirului, goleste chiseaua cu dulceata acolo, dupa care se intoarce si pune chiseaua goala pe masuta. Ia mingea pe care a primit-o cadou de la musafir si dupa ce o izbeste de podea, o arunca in musafir care tocmai duce cana de ceai la gura, i se varsa cana.

Cucoana: Ai vazut ce-ai facut? Nu ti-am spus sa te astimperi? Ai suparat pe domnul! Altadata n-o sa-ti mai aduca nicio jucarie! (intorcindu-se catre domn) Nu-i nimic, ceaiul nu pateaza. Trece cu nitica apa rece.

Ionel cade lesinat.
Cucoana: Ionel! Mama! Ce ai? Vai de mine! E rau copilului! Ajutor! Moare copilul!
Domnul: (ii descheie haina): Repede, apa rece!
Servitoarea intra cu apa. Domnul uda pe piept si pe fata pe Ionel, servitoarea curata cu apa rece pantalonii domnului.
Domnul: Sarut miinile, draga prietena, cred ca e vremea sa ma intorc acasa.

Scena muta in care domnul primeste pantofii de la servitoare, se incalta si descopera acolo dulceata. Ionel ridica putin capul, semn ca lesinul a fost regizat si ii face in ciuda. Domnul isi ia palaria, paltonul, saruta mina Cucoanei si iese.
Servitoarea ramine la urma si cinta un cintec despre alintati.


Nov 16 2011

Poveste despre ingeri

Un scenariu original scris anume pentru copilașii mei, de la Casa cu Teatru. Povestea o vor juca Matei, Sofia, Mara împreuna cu noi, profii.

Unii copii spun că nu există Moș Crăciun,
Alți copii persistă
și chiar jură
Că Moș Crăciun există,
Cu reni si sanie, sau trăsură.

Îndemnul de Crăciun este să fii mai bun și cea mai mare bucurie pentru copil
e-o jucărie.
Dar ce te faci cu acela care e mare si n-are nevoie de jucarioare?
Ai descoperit un ou: jucăria se numește la părinți cadou.
Cadoul de Craciun, fie că-l dai, fie ca-l iei, te face mai bun.
Simplul fapt ca te gindești la toti oamenii pe care îi iubești
Te umple de bucurie.

Fata:
(doi copii împodobind brăduțul)
Ingerii sunt ființe de lumină care nu râd, nici nu suspină.
Ei nu strănută, nu le curge nasul,
Se țin de tine la tot pasul.
Sunt atât de transparenți și subțiri,
Că nu prea poți să-i admiri.
In schimb, daca esti atent,
Îngerii sunt ca un curent sau ca o adiere
care îți dă bucurie,îți șterge orice durere.
Pentru că sunt foarte mulți, când ești liniștit,
poți să-i asculți.
Când ești cu atenție deplină
Îi simți ca pe-o lumină.
Îngerii au fost creați pentru tine și pentru mine,
Sa ne invețe ce e mai bine.
Ei fac asta pentru că Dumnezeu le-a dat o misiune specială:
Să te ajute de când ești în cer, până ajungi la școală,
Pe urmă, de cind ești mamă și tată, până pe lumea cealaltă.

Dragă Riți,
Asta mi se pare o prostie.
Îngerii sunt din lut, de sticlă sau de hârtie.
Prinși cu ață sau în cutie muzicală,
Ingerii fac zgomot la școală!
Te rog să mă crezi până ai să experimentezi!

Uite-aici un înger cu sclipici.
te rog să-mi explici, ce nevoie am de un înger ca să agăț alt înger în pom, când mă slujesc singur de mâini și picioare de om?
Vezi cum mă mișc?
Unde e îngerul, că-l pișc?

Riți: Îngerul e aici și se uită la tine așteptând să-l privești la fel.
Vrea să-ți dea un cadou mititel.

Băiatul (privind peste tot): Și unde să fie?

Riți: Nu-l vezi, nici eu nu-l vad,
Dar îl simt ca pe-o mare bucurie!

Băiatul: Nu ți-e ciudă că nu-ți dă cadou și ție?!…

Mama: Copii, ați terminat pomul de îmbrăcat?

Riți:Mamă, nu-i adevărat că există multe fețe
Printre globulețe?

Băiatul: Mai adevărat e că există
moaca soră-mii, cea tristă.

Mama: Despre ce vorbiți?
Nu vă certați de Crăciun, o să vă spun o poveste acum.

Băiatul: De ce trebuie să ascult povești din nou,
ca să primesc un cadou?
Unde e tata?
Mama: La birou.
Băiatul: Lasă, că mă fac mare și eu.

Riți: Mami, fra știe că îngerii sunt de hârtie.
Eu i-am explicat ce sunt,
Dar nu mă crede pe cuvânt!…
Vrei să ne spui o poveste cu îngerul Gabriel
Care dă de veste?
Băiatul: Ce vestește?
Copilul când se zămislește.

Mama: Haideți să scoatem din cutie teatrul nostru de hârtie.
Băiatul: Stai, dar nu le-am terminat de arătat?
Câte povești am decupat?
Mama: Dacă te-ai plictisit să fii actor, poți rămâne spectator,
Iar la sfârșit ne poți spune ce te-a încrețit.

Riți (in fața cutiei, poate că apare îngerul pe ecran): Si iată îngerul Gabriel Fecioarei Sfinte i-a apărut!

Refren:
Și, iată, îngerul Gabriel,
Fecioarei sfinte i-a apărut:
„Vei naște un prunc mântuitor
Și-i vei da numele Isus.”

Totul e darul lui Dumnezeu,
Și îi voi sluji toată viața.
Facă-se numai voia lui,
Nesfârșită e dragostea sa.

Și Dumnezeu s-a făcut copil,
Fecioara mamă i-a dat un trup,
A cunoscut cu noi viața grea,
Bucuria și moartea.

Mama, către băiat: Ce rol ai vrea să joci în povestea asta?
Riți: Îngerul, îngerul, pune-l să joace îngerul!

Băiatul: (Băiatul începe să plângă)
Mama: Iubitule, mi-aș dori ca în seara asta toată lumea să fie fericită. O poveste ar trebui să te bucure. Și dacă te întristează ceva știi că mai mult folos ai dacă spui decât dacă plângi.

Băiatul: Mă enervează Riți cu îngerii…ea îi vede toată ziua și mă enervează că eu nu îi văd…Vreau să văd un înger.

Mama: Dragul meu fiu, cum să-ți arăt un înger nu știu.
Și mi-ai spune că e o mare prostie
de ți-aș pune în mână un înger de hârtie.
De aceea de te las
Să auzi înăuntrul tău al lui glas.
Singur îngerul o să-ți spună,
Dacă vrea, că este așa…sau așa…
Pun pariu că până la Crăciun vei auzi
Sfatul lui bun!

Povestea cu umbre

Personaje: Ingerul, Zaharia , Elisabeta, Maria, Povestitor

A fost o dată ca niciodată o fată frumoasă și bună pe care o chema Maria.
Ea trăia împreună cu părinții săi în Iudeea, unul din ținuturile neamului ales de Dumnezeu.
Maria era destul de mare cât să se poată căsători, dar aceasta încă nu se întâmplase.
O îndrăgise un băiat pe nume Iosif.
Într-o zi, pe când stătea și se odihmea sub un palmier, iată că veni dinaintea ei un înger pe nume Gabriel:

- Îngerul:
Bucură-te tu, care ești plină de har, căci Domnul este cu tine! Tu ești binecuvântată între toate femeile din toate timpurile!

Maria:
Ce-ar putea să însemne salutul acesta adresat mie? Oare drept cine mă ia? Ce vrea omul acesta de la mine?

Îngerul:
Nu te teme, Marie, căci ai primit mult har la Dumnezeu: iată, vei rămâne însărcinată și vei avea un băiețel pe care îl vei numi Isus. Acest fiu se va mai numi și Fiul Celui Preaînalt, iar Dumnezeu îi va da Lui tronul regelui.

Maria:
Cum se poate așa ceva, căci eu încă nu m-am căsătorit.

Îngerul:
Duhul Sfânt va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Tu vei naște un fiu din puterea Duhului Sfânt, de aceea, Fiul lui Dumnezeu se va numi. Primești?

Maria:
Primesc.

Povestitorul:
După această întâmplare, când a avenit noaptea, Maria s-a culcat și a avut un vis: verișoara ei, Elisabeta, o femeie tare bătrână, a primit și ea har de la Dumnezeu și a rămas însărcinată.

Elisabeta:
Dragă verișoară, bărbatul meu preot , Zaharia, știi tu, s-a rugat și el mult în templu să avem un copil. Am îmbătrânit amândoi și n-am mai avut.
Dar acum trei luni, iată că un înger i-a apărut lui Zaharia lângă altar și i-a zis:

Îngerul:
Nu te teme, Zaharia! Sunt aici pentru că rugăciunea ta a fost ascultată și iată, acum se împlinește:
Elisabeta, soția ta, îți va naște un fiu, iar tu va trebui să îi dai numele Ioan.
Vei fi bucuros la nașterea lui și mulți oameni se vor bucura pe lângă tine, căci Ioan va fi mare înțelept înaintea Domnului. Nu va bea vin și nicio altă băutură și încă din burta mamei se va umple de Duh Sfânt.
Ioan îi va ajuta pe mulți oameni să se transforme, căci înaintea lui va merge puterea Duhului Sfânt și puterea Sfântului Ilie. Și astfel, inimile părinților vor cerceta cu iubire inimile copiilor, și mulți oameni neascultători vor ajunge înțelepți. Ioan va lupta toată viața lui ca să-i pregătească Domnului un popor înțelept!

Zaharia:
Doamne, Dumnezeul meu, cum aș putea să mai am un copil, când eu și nevasta mea abia ne mișcăm de durerile bătrâneții? Cum s-ar mai putea întâmpla asta?

Îngerul:
Eu sunt Gabriel, cel care stă înaintea lui Dumnezeu și Îl vede. Am fost trimis ca să-ți dau vestea cea bună. Tu nu ai crezut ce ți-am spus și de aceea vei rămâne mut și nu vei putea vorbi până în ziua când se vor împlini toate, după cum am vestit.

Elisabeta:
Așa se face că Zaharia, bărbatu-meu, încă nu poate vorbi, iar mie mi-e și frică. Nici nu știu cum să mă port, așa că dragă verișoară Maria, vino la mine și ajută-mă cu tinerețea ta până îmi va veni ceasul.

Povestitorul:
Maria se trezi de dimineață, se spălă pe ochi, pe dinți, se pieptănă și plecă spre Elisabeta, ca să-i dea ajutor la bătrânețe.
Când s-au văzut amândouă erau pline de bucurie și de la prima îmbrățișare s-au felicitat una pe cealaltă pentru bebelușii pe care îi purtau în burtică. Maria a ajutat-o pe verișoara ei la toate treburile casei, căci Elisabetei, din cauza vârstei și a copilului, îi era foarte greu să se miște.
Cind aproape să se nască Ioan, verișorul lui Isus, Maria s-a întors acasă, în ținutul Iudeii, ca să-i povestească logodnicului ei toate întâmplările miraculoase cu îngerul.

De data asta, pentru Iosif, nu a mai fost niciun înger. Iosif trebuia să aibă încredere în ce îi spusese Maria și să o ia de nevastă pe ea, împreună cu Fiul celui Preainalt, micul Isus din burtica Mariei, venit pe pământ prin lumina Duhului Sfânt.

Iosif:
Cum adică a venit la tine un înger?

Maria:
A venit.

Iosif:
Și cum adică dintr-o lumină mare și blândă s-a născut un copilaș?

Maria:
Nu s-a născut. Copilul a fost trimis din cer, de la Dumnezeu, ca să se nască pe pământ, în familia noastră. El s-a format din lumina Duhului sfânt și ca să vină pe pământ, Dumnezeu l-a adăpostit în burtica mea.

Iosif:
Care familie?! Noi încă nu ne-am căsătorit!

Maria:
Păi, cere-mă de soție!

Iosif:
Asta spui tu, sau îngerul?

Maria:
Eu.

Povestitorul:
Iosif, dintr-o dată, s-a speriat. Nu credea că povestea cu îngerul și copilul de lumină e adevărată.
N-o credea pe Maria. Și atunci, pe loc, nu i-a răspuns și nu a cerut-o de soție.
S-a dus acasă la el și s-a gândit toată noaptea cum e mai bine să facă. Și tot nu i-a apărut niciun înger care să-l ajute. Pentru că Iosif trebuia să învețe să aibă încredere în Maria.

Dar îngerul știa că Iosif era un om atât de bun la inimă, că nici nu avea nevoie să vadă o minune. Așa că a rămas cu mânile încrucișate și s-a uitat a doua zi, dis de dimineață la Iosif, cum a ieșit din casă, cum a luat un măgăruș, cum a pus ceva mâncare deoparte, niște apă, cum a luat o pătură groasă cu el și cum s-a dus acasă la Maria, ca să o ia de acolo și să meargă împreună la Betleem.

Băiatul: Stop! Mamă, mie mi-a zis îngerul că dacă vreau pot sp fiu la fel de bun ca Iosif și apoi îl voi vedea.
Mama: Și are dreptate îngerul, căci după ce l-a lăsat pe Iosif să aleagă să fie bun, i-a apărut mereu în vis, îndrumându-l cu tot felul de sfaturi.

Stai, vreau să îl joc pe Iosif și jur acum
De Crăciun vreau să fiu mai bun!

Riți: Unii copii spun că nu există Moș Crăciun,
Alți copii persistă
și chiar jură
Că Moș Crăciun există,
Cu reni si sanie, sau trăsură.

Băiatul: Îndemnul de Crăciun este să fii mai bun și cea mai mare bucurie pentru copil
e-o jucărie.
Dar ce te faci cu acela care e mare si n-are nevoie de jucarioare?
Ai descoperit un ou: jucăria se numește la părinți cadou.
Cadoul de Craciun, fie că-l dai, fie ca-l iei, te face mai bun.
Simplul fapt ca te gindești la toti oamenii pe care îi iubești
Te umple de bucurie.


Oct 16 2011

Exercitiu pentru descoperirea talentelor, talantilor, talazurilor care te poarta departe sau aproape de tine

Un om se formeaza in timpul liber. Doar atunci, relaxat fiind, are idei, pareri, impresii, doar atunci actioneaza cu inima deschisa si comunica fara bariere. Doar atunci e suficient de relaxat incit sa asculte, sa priveasca, sa inteleaga si…sa nu judece:)

exercitiu: Noteaza la sfirsitul fiecarei zile actiunea pe care ai facut-o in ceea ce tu simti a fi timpul tau liber.
In consecinta, sa nu treaca o zi in care sa nu te gindesti la timpul tau liber.

P.S. Abia acum inteleg un motto care m-a ghidat multi ani: Muncesc de parca as fi in vacanta.